Ziua 273. Amr 92.

Era și timpul pentru o petrecere adevărată că mă uscam pe picioare dacă mai trecea o săptămână fără muzică, șampanie și tort!
Daria a împlinit 4 ani și mami s-a pregătit corespunzător: ghirlande, flori în păr, sculpturi în pepeni și ananas, fuste cu franjuri și tălpi goale. Aloha, bine am ajuns în Hawai! Am intrat destul de abrupt în atmosferă pentru că petrecerea a început la 11 00 și, de regulă, duminica la 11 00 zânele sunt ori un pic mahmure, ori adormite. Eu eram și una, și cealaltă, deci mă simțeam ca după un zbor transoceanic, aveam ochii cârpiți și îmi zornăia ceva prin urechea stângă...ah, era muzica...
Se vorbea în jurul meu, vorbeam și eu deși nu voiam decât să mă ghemuiesc în scaunul meu, să zac la umbră și să mă uit în gol. Și-atunci a apărut de după un palmier însuși Elvis Presley în cămașă și pantaloni negri, cu părul lui negru dat de la stânga spre dreapta și cu niște buze roșii ca macul. Venea direct spre mine, universule mare! Venea direct spre mine zâmbind și eu căscasem și ochii, și gura...nț! heeei! ce naiba?! Un copchil s-a izbit în spătarul scaunului meu și m-a trezit. Ațipisem! Adormisem în fund, pe scaun, într-o poziție decentă, ce-i drept, cu ochelarii de soare pe nas și aveam fantezii cu cântăreți morți acum mai bine de 30 de ani. Și toate astea la o petrecere pentru copii. Te descurci minunat, zână, sunt mândră de tine!
Dăriuța e de fiecare dată și mai frumoasă, cum numai copiii nășiți de zâne pot fi. N-a stat locului o clipă, a stins lumânărelele de pe tort din prima încercare, s-a rățoit la fotograf -"Mă, tu ce faci? Mă urmărești?"- și s-a întristat un pic când au plecat Mickey și Minnie Mouse, favoriții ei în lumea mică și sigură în care trăiește.
La mulți ani, copilă, să rămâi la fel de frumoasă, veselă și iubită așa cum ești acum!
Cât despre tine, Elvis, chiar dacă nu ești genul meu, poți să treci din nou diseară, sunt singură...nu ne mai deranjează nimeni...

Ziua 272. AMR 93.

Eu nu cred dom'le în noroc, în soartă, în înscrisuri pe frunte, n-am prieteni imaginari și nu dau fuga la biserică sau sub fusta vreunui popă să mă rog pentru una sau alta.
Cred, în schimb, în întâmplări, coincidențe și alegeri pe care le facem la un moment sau altul și care ne schimbă viața, uneori lin, fără să băgăm de seamă, alteori brutal de ne zăngănește dentiția.
Azi am avut din senin poftă de Pepsi și am dat o fugă la magazinașul-unde-găsești-de-toate-de-la-tampoane-la-pufuleti-cu-niște-prețuri-de-înțepenești. 2, 5 l, așa poftă mi-era! Aproape că simțeam acidul dulceag pe limbă și pe cerul gurii când turnam în pahar... Pe primul l-am băut pe nerăsuflate, pe al doilea l-am savurat ca pe un cognac vechi de 10 ani în timp ce învârteam între degete capacul de plastic. Să leșin când am dat cu ochii de ceea ce era scris în interior!
Am pus mâna pe telefon și am sunat pe toată lumea ca să fac marele anunț, în fond, pentru asta sunt prietenii, nu? Să se bucure alături de mine de orice lucru bun și frumos mi se întâmplă! Le-am cam provocat câtorva stări care variau de la leșin la atac de cord țipând întrebarea la modul "GHICI CE AM CÂȘTIGAT SUB CAPACUL DE PEPSIIIII!" ( menționez în treacăt că răspunsul cel mai frecvent a fost " UN LOGAN!" Nț, ce să facă o zână cu un Logan?!?)
Am câștigat un Pepsi de 0,5 L!

Later edit:
Cât timp m-am învârtit eu cu telefonul la ureche, Taz a furat dopul și l-a făcut țăndări sub masă. Eh, dar tot se cheamă că am câștigat, nu?

Ziua 271. AMR 94.

E zi sau noapte, seară sau dimineață? Oare dorm și visez sau sunt trează? N-am mai privit cadranul ceasului, la ce bun? Nu mă grăbesc nicăieri...
Femeia e de multă vreme în pat, cu greu se mai ridică pentru a ajunge la baie sau bucătărie pentru o cană de apă. Nu există bucățică de piele, gram de carne sau țandără de os care să nu o doară cumplit, în permanență. A uitat cum e să trăiască fără dureri căci sunt multe luni de când o însoțesc și îi schimonosesc zi după zi fața și trupul firav. Nu i se administrează încă morfină, Dumnezeule, ar putea să doară mai tare de atât?!? Și fata asta, iar s-a dezvelit!
Întinde mâna după pledul subțire și-l trage peste trupul copilei care doarme ghemuită lângă ea, cu părul acoperindu-i fața și gâtul. Așa dorm de când copila era doar un bebeluș, împreună. Așa și-au petrecut aproape fiecare moment al zilelor, ele două, bunică și nepoată.
Friptură de pui și piure de cartofi, asta ar fi cerut mereu la masă. Și clătite cu dulceață de vișine. Și poale-n brâu duminica.
Copila a fost cea care și-a alarmat părinții spunându-le că bunica se plânge de dureri la unul din sâni. Bunica n-a scos o vorbă, la ce bun? Toți trebuie să murim de ceva... Diagnosticul a fost fără echivoc: neoplasm mamar în stadiu avansat. De atunci, Doamne, au trecut aproape doi ani!, a făcut continuu chimioterapie. Întâi și-a pierdut părul, sprâncenele, genele. Simțea, auzea cum pocnesc firele de păr în rădăcinile lor. Apoi unghiile i s-au transformat într-o masă moale și dureroasă la orice atingere. Venele s-au fibrozat de-atâta otravă câtă a cărat sângele prin ele. Corpul și puterile i s-au împuținat, iar ochii și-au pierdut culoarea verde spălată de atâtea și atâtea rânduri de lacrimi. S-a rugat, a blestemat, a sperat. A obosit să tot întrebe de ce ea din toate femeile, oricum nu îi răspunde nimeni...
Geme încetișor întorcându-se să o privească din nou pe copilă, oare voi mai fi aici când se va întoarce din tabără?
În curând va fi dimineață, luna a ajuns în dreptul geamului...adoarme epuizată. În somn, durerile încetează și astfel poate să viseze că e din nou sănătoasă, veselă, rezolvă sudoku și coace poale-n brâu. Doar e duminică...


***
Povestea de mai sus este reală și chiar acum, când scriu, acea femeie se chircește de durere în patul ei.
Fiecare femeie cu cancer se reduce la a fi parte dintr-o statistică năucitoare în România:
-cancerul de sân este prima cauză de deces prin cancer la femei.
-peste 6000 de femei sunt diagnosticate anual cu neoplasm mamar, majoritatea în faza avansată.
-doar 10% dintre cazurile de cancer la sân sunt depistate în fază incipientă și pot fi tratate cu șanse foarte mari de vindecare.
Mama de zână a avut și ea cancer mamar acum mulți ani, depistat din vreme și tratat corect la Fundeni. Mamectomia totală a sânului drept a fost singura soluție și a acceptat-o senină. Nu s-a simțit niciodată mai puțin femeie, mai puțin frumoasă. N-a dorit reconstrucția bustului nici atunci, nici acum la distanță de 10 ani, iar azi a fost foarte încântată de noua ei proteză din silicon și fericită că e sănătoasă, iubită și răsfățată de noi toți.

Ziua 270. Amr 95.

Părea că nimic notabil nu se mai putea întâmpla, era ultima întâlnire a unei zile obișnuite de muncă, târziu, după 19 30. Ne-am întâlnit la o cafea, lucru rar pentru că nu prea mă văd cu clienții în afara biroului; mă aștepta liniștită, nebutonându-și telefonul, ci privind absentă spre scara rulantă. O fi și ea obosită, ca și mine. Blondă, ochi negri, subțirică și cu un inel frumos pe deget. Aș putea ucide pentru inelul ăsta, trebuie că cel care i l-a dăruit o iubește peste poate! Are nunta în septembrie și îi plac dantela, cameele și, în general, tot ce a văzut pe blogul de zână. E foarte ordonată în gândire, are un carnețel în care-și notează din când în când câte ceva și mai are și multe întrebări țintite; știe clar ce vrea, semn că e una din acele mirese cu care mă văd doar de două ori: o dată la semnarea contractului, a doua oară pentru plată. Cum nu a început discuția cu precizarea bugetului, o întreb direct ca să știu cât mă întind cu fandacsiile, iar ea flutură din mână evaziv a Nu e important, vreau ca totul să fie perfect indiferent cât costă. În jumătate de oră am pus la punct totul, recapitularea și ceștile pe jumătate pline cu cafea ne confirmă că am fost eficiente și acum putem să ne relaxăm. Exact în momentul în care-mi lipeam spatele de tăblia scaunului, spune:
-Îmi doresc mult nunta aceasta, dar nu știu dacă am ales bărbatul potrivit.
-...
-Aseară i-am căutat în portofel și am găsit un prezervativ. Noi nu folosim.
-...
Zâna vorbește mult, rareori rămâne fără replică; acum era mută ca lebăda.
-Măcar știi că se protejează și nu se alege cu un plod sau cu vreo boală, am îngăimat.
Nu știam dacă are nevoie să audă ceva inteligent de la mine sau doar să plângă pe un umăr.
Tăcuse și devenise stânjenitor. Am mai luat o gură de cafea și s-a întâmplat minunea: a sunat telefonul. Sfinte Graham Bell, slavă ție! După cinci minute ne-am despărțit politicos. Ai grijă de tine, i-am mai zis.
Ai grijă de tine, Claudia!
Îți spun acum tot ce n-am putut să-ți spun aseară nici dacă mi-ai fi cerut-o explicit.
Nu știu nimic despre tine, nu știu cum îți place cafeaua, ce parfum folosești și cât îți iubești bărbatul cu care faci în septembrie nunta asta frumoasă pe care am creionat-o împreună...
Știu doar că doare al dracului de tare amestecul de sentimente pe care le ai acum: frustrare, neliniște, dezamăgire, îndoială. Te doare fizic, dar nu poți localiza durerea și inima pare deodată că stă, apoi o ia la goană nebună. Inspiri adânc și aerul îți ajunge doar cât să nu te prăbușești. Te întrebi obsesiv unde ai greșit, de ce n-ai observat mai devreme și ce-ți rămâne de făcut de-aici înainte.
Vestea bună e că în câteva săptămâni durerea încetează, bătăile inimii și respirația revin la ritmul normal, întrebările primesc răspunsuri, uneori mult mai detaliate decât ar fi nevoie. Ți se va explica repetitiv că cealaltă nu înseamnă nimic pentru el, de parcă faptul că se tăvălește cu prima venită, o oarecare, ar trebui să te consoleze. E singura explicație pe care o are la îndemână și i-ai băga-o undeva, dacă ar fi posibil, pentru că e cea mai penibilă dintre toate câte ar putea să inventeze.
Infidelitatea lui n-are nimic de-a face cu tine, ci cu el ca individ. E lipsă de respect față de ceea ce trăiți și încercați să construiți împreună. E indiferență față de suferința pe care ți-ar putea-o provoca, incapacitatea de a juca după reguli și rezistență la procesul normal de maturizare și responsabilizare.
Sunt o zână rațională și știu că oamenii sunt poligami de la natură, nu sunt făcuți să stea doi câte doi de la tinerețe până la bătrânețe și nici n-ar trebui să stea doar pentru că sunt presați de societate, de cutume sau de credințe. Dar tot nu pot să-i găsesc justificări unui bărbat care m-a mințit și m-a înșelat cu atâta ușurință, să-l înțeleg, să-l iert sau să uit că mi-a provocat odată o mare suferință.
Tu, Claudia, ...ai grijă de tine!
Cu drag,
Zâna


PS Pune în balanță bila albă pe care o merită pentru că se protejează. Cei mai mulți sunt mult prea inteligenți și au un bun simț atât de ieșit din comun încât consideră că nu e necesar să o facă.

Ziua 269. AMR 96.

Ceva trebuie să se fi întâmplat prin stelele de deasupra castelului că s-au aliniat cam prost duminica asta și au transformat ziua mea cea mai dragă într-una cu lacrimi, scâncete, vânătăi și bandaje mari.
Nu stăteam decât de 5 minute la cafea pe șezlongurile din grădina mamei când a apărut Prințul șchiopătând, schelălăind și cu o mutricică plouată de ți se rupea inima: călcase pe o albină și-l înțepase. N-am înțeles de ce sunt albinele așa de fraiere să se sinucidă lăsându-și acele și fundul înfipte, o fi pentru că le pare rău că provoacă o durere așa de puternică? Și ce caută prin iarbă când se presupune că trebuie să zumzăie vesele prin flori? Fie-i țărâna ușoară bietei albine dar cum mai suspina Prințul meu și cum mă implora din priviri să fac naibii ceva să-l scap de durere! N-aveam menthol cu mine și nici babă în jur care să-mi dea sfaturi așa că am făcut și eu ce m-am priceput: l-am frecat cu sare și apoi i-am băgat piciorul în apa rece. Și cum stătea el așa liniștit, cu boticul pe labe, mi s-a năzărit mie să-l tund un pic că parcă prea îi intra bretonul în ochi. Harști ici, harști colo... Taz, nu te mai mișca! ...oops! Aaaaaaaa, am fost aproape de leșin când i-am văzut urechea însângerată. Eu cu mâinile mele îmi rănisem odorul și îl făceam să sufere îngrozitor! Ce zână rea am devenit! Malefică de-a dreptul pentru că a trebuit să-i torn și puțină Betadină pe rana proaspătă! N-am văzut niciodată cățel mai oropsit decât al meu în acele momente, îl dureau și lăbuța, și urechea, și sufletul cred. Și cum mă mai dureau pe mine remușcările de-mi venea să mă tăvălesc...
Habar n-am dacă a trecut durerea de la doftoriceala mea sau de la sine, cert e că în jumătate de oră Prințul a revenit vesel la mine în brațe, dornic de pupici și mângâieri și cu chef de obrăznicii, ca întotdeauna.
Categoric sunt genul dog lover, nu mă văd cu mâțe sau șopârle lângă mine, pe canapea. Taz și toți ceilalți câini pe care i-am avut până la el-Belle, Whiskey, Lisa- mă fac să-mi pese și să renunț la sensibilitățile mele de zână, la felul comod în care-mi duc zilele, la somn, deseori la porția mea din ceva bun de mâncare. Întreaga lui lume este zâna, iar în lumea zânei, el este partea favorită. Cinstit sau nu, pentru el e mai mult decât suficient pentru că e în genele rasei lui să iubească necondiționat, să se atașeze de stăpân, să-l protejeze și să-l facă să râdă. Sau să plângă. Pentru că are un obicei tâmpit să mă apuce de picioare când are chef de joacă, ceea ce a făcut și acum câteva ore și m-am trezit răsturnată într-o tufă de trandafiri.
Contabilizăm reușitele pe ziua de azi:
Taz-lăbuță umflată și dureroasă, ureche crestată.
Zâna-părțile mai moi și palmele ciuruite, genunchiul vânăt, pielea de pe gambe zdrelită.
Taz și Zâna ghemuiți pe canapea, fericiți că ziua s-a sfârșit. :-)

Ziua 268. AMR 97.

Ziceam acum câteva zile că mă sufoc din cauza faptului că zânomobilul e murdar de mai multe săptămâni, ei bine, chiar nu puteam ieși sâmbătă seara cu el în halul acela, iar sora de zână s-a oferit să schimbe situația. S-a întors cu el strălucitor și parfumat, o frumusețe! Dar și cu niște covorașe pe care nu le aveam când a intrat pe poarta spălătoriei. Am simțit eu ceva în neregulă sub tocuri când m-am așezat în fața volanului...m-am uitat mai bine în jur-crema mea de mâini în scrumieră, ochelarii pe scaunul din dreapta, avertismentul de bec ars pe bord, clar era zânomobilul! Și totuși nu erau covorașele mele sub tălpi! Am crezut că mă va lămuri binefăcătoarea mea însă nici ea n-avea nicio explicație. A, da? Nu sunt covorașele tale?!?
Ce s-o fi întâmplat, dom'le?!? O fi vreo promoție Lăsați covorașele să vină la noi !? O fi vreun cadou de la admiratorul meu cu mușchi și tricou roșu? O fi jale mare că n-au ieșit covorașele la numărătoare? O fi vreunul din ele zburător?

Guest book.

Mi-am întrebat scurt clienta: Te satisface?
Mi-a răspuns: E orgasmatică!
Bun așa, cu un drum, am rezolvat două probleme. :-)

Ziua 267. AMR 98.

My baby a ieșit din spital, e din nou acasă! L-am așteptat cu tunuri de confetti, serpentine și gălăgie multă; l-am copleșit, a plouat cu dolari peste el!!!
După care l-am pus să dea cu aspiratorul.

Accesorii bebe

Trusou botez Nunta Regală.

Trusou pentru botez.

Ziua 266. AMR 99.

Recunosc că îmi vine tot mai greu să fiu deschisă și generoasă cu informațiile de pe blog pentru că mi se pare nedrept ca atâția oameni necunoscuți să știe aproape totul despre mine, iar eu mai nimic despre ei. Drept pentru care am decis: odată cu ziua 365, zâna iese din peisaj: mi-a ajuns până peste cap și deseori mi-a ieșit pe nas. Poveștile se sfârșesc frumos, dar sunt doar povești, baghetele magice devin inutile în lumea reală, caii înaripați și prinții cu mantie și sabie strălucitoare se dovedesc a fi doar cabaline și respectiv oameni obișnuiți. Până atunci, voi mai scrie, îmi voi face cuminte temele pentru acasă și voi mai face introspecții și incursiuni în mintea mea de zână, atâta câtă mai e.

Iubesc prea multe, prea repede, prea des, prea intens.

Cresc vocea din ce în ce mai des.

Păcătuiesc și nici că-mi pasă.

Citesc mai puțin decât înainte, din păcate.

Cred că sunt foarte sigură.

Mimez de cele mai multe ori.

Visez Nu visez, plănuiesc.

Cer totul, acum, pe loc.

Frumos e orice când e privit cu perechea de ochelari potrivită.

Deștept este un computer, un cățel, un telefon.

Femeile sunt acele chestii care iau un bărbat și-l transformă în ceva mai bun.

Sex vs Dragoste e subiectul care mă interesează prea puțin.

Detaliile sunt parte din mecanismul care învârtește lumea.

Istoria e o culegere de greșeli pe care le-a făcut omenirea dar din care n-a învățat nimic pentru că le tot repetă.

Tentația durează doar până îi cedezi.

Greșesc dar de-a naibii nu recunosc.

Durerea nu poate continua la nesfârșit, la un moment dat încetează.

Suferința cea mai mare e că viața e prea scurtă pentru câte lucruri interesante sunt de făcut, de văzut și de trăit.

Singurătatea Unde e? Unde e? Vreau și eu măcar o săptămână.

Ce contează e să știi cine ești și să te arăți lumii întocmai.

Viața e o cutie de ciocolată, se știe.

Ziua 265. AMR 100.

Vai ce rău a picat sărbătorirea ultimelor 100 de zile rămase! Am din ce în ce mai des zile ca aceasta în care sunt plină de iubire și gânduri bune, vorba ceea: I love everybody! Some I love to avoid and others I'd love to punch in the face.
Nu știu și nici nu mă interesează dacă e vorba de oboseală, caniculă, hormoni, toane, dar suport din ce în ce mai greu:
1. oamenii care vorbesc mult, oamenii care vorbesc prost, oamenii care vorbesc
2. televizorul, digeii tâmpiței de la radio
3. echipa Academia Cațavencu împrăștiată acum în Cațavencii și Kamikaze
4. telefonul când sună, telefonul când nu sună.
5. ziua lungă, noaptea scurtă
6. zânomobilul murdar ca un coteț
7. oamenii calmi când eu sunt cu nervii praștie
8. emailurile agramate
9. veștile proaste, saloanele de spital
10. câinii care nu-și țin proprietarii în lesă și invers
11. motocicletele turate degeaba când stau pe loc
12. blugii
13. bărbații peste 40 de ani încălțați în converși
14. femeile supraponderale de la saloanele de înfrumusețare
15. atingerile fizice pe care nu le inițiez eu
16. fotografiile proaste, neclare, încadrate greșit, anoste puse la mare cinste pe Facebook
Vreau un clopot maaaaare, mare sub care să stau doar eu. Și Taz, dar treaba lui, să se descurce singur cu pipi și alte activități de gen, eu nu mai ies o vreme. Accept doar vizite anunțate și curieri care-mi livrează flori, pizza și vești bune.
Nu se poate clopot? Da' un buton miiiic, mic cu comanda Ignore se poate? Nu? Nu încă? Eh... Am încercat și eu...

Ziua 264. AMR 101.

Atâția ani am fost convinsă că nu pot respira fără Olynth, aveam câte un dozator peste tot: în geantă, în mașină, la atelier, pe noptieră. Turbam dacă rămâneam fără el și încercam să-mi amintesc dacă am respirat vreodată fără ajutorul lui. Speram în secret că poate substanța lui activă, xylometazolina, nu e nocivă, dar știam sigur că e, ca oricare dintre substanțele chimice de care se abuzează. Mă gândeam cu groază că voi ajunge să am nevoie de intervenție chirurgicală și n-aveam în fața ochilor decât niște tampoane imense înfipte în nări până în sinusuri.
Acum o lună și jumătate, am zis De azi nu mai vreau să fiu dependentă de nimic! Două zile și noaptea dintre ele au fost cumplit de grele, dar suficiente să-mi dau seama că nu am nevoie să pufăi ceva în nas ca să pot respira. Da, îmi mai simt nările înfundate când nu mă hidratez sau când mă expun mai multe ore la aerul condiționat, dar nici măcar o dată nu am mai întins mână după flaconul cu Olynth deși s-a aflat în tot acest timp pe noptieră. Chiar lângă fotografia înrămată a zânei în brațele cuiva care pentru ea a însemnat mereu o prioritate, dar pentru care ea s-a dovedit a fi doar o opțiune.
Olynthul a ajuns azi la coșul de gunoi, fotografia în albumul pe care nu-l răsfoiesc niciodată.

Ziua 263. AMR 102.

Eu tot zic de mai bine de jumătate de an că e bine să fii zână, crede cineva că altfel m-aș fi bucurat de minunățiile acestea cu care m-au surprins Zâna Organizării și Zâna Mâțâită?
Totul a început cu uleiul de argan de acum câteva săptămâni despre care nu pot să spun decât că e noua dragoste a pielii mele: niciuna din cremele pe care le-am folosit vreodată nu se compară cu el. Da, nu te transformă în Angelina Jolie, dar lasă pielea mai moale și mai fină decât a unui bebeluș. Între timp am adăugat pe policioara de la baie și ulei de avocado, ulei de semințe de struguri, unt de shea și, de azi, ulei de portocală, săpun cu scorțișoară, săpun cu tot felul de ierburi așa că, am, n-am treabă, deschid mereu dulăpiorul să le admir înșirate frumos. (Ptiu, m-am molipsit de diminutivită, cred că știu de la cine mi se trage. :-)
Zânele acestea de care vă povestesc sunt niște fete minunate, tinere, frumoase și deștepte pe care eu le-am cunoscut prin virtual-puteți să mă bateți că nu-mi mai aduc aminte cum s-a întâmplat să ne găsim- și care mi-au intrat la suflet cât ai zice "zână".
Faceți-le o vizită pe bloguri, chiar au ceva de spus, scriu corect și frumos românește (condiția numărul 1 ca un blog să intre în atenția mea) și sunt proaspete și zglobii ca niște veverițe.

Ziua 262. AMR 103

Botez Irina Maria

Paul spune:
iulie 10, 2011 la 11:09 am
Prin munca dvs, m-ati facut sa ma simt fericit, va multumesc

Ziua 261. AMR 104.

l
Hahahahahaha, încă îmi mai șterg lacrimile de râs citind despre întâmplări penibile prin care au trecut unul și altul pe blogul prințesei. Unele povești sunt savuroase de-a dreptul și aproape că poți simți jena autorului, brrr...ce groază am de astfel de momente când nu ai vrea decât să se deschidă pământul și să te înghită!
Da' și prințesa asta e o figură, nu știu cum face, dar scoate ce-i mai rău din oameni, așa că m-au mâncat degetele să povestesc întâmplări pe care altfel nu le povestesc decât rar și doar câtorva dintre cunoscuți.
Cea mai veche pe care mi-o amintesc este la o ședință UTC, înainte de Revoluție, unde, ca reprezentant de seamă al tineretului comunist, am fost invitată să țin un discurs de Ziua Femeii. Am început cu aplomb și după trei fraze m-am trezit zicând, în loc de "ziua mamelor", "ziua mamelelor". Toată sala populată cu somitățile orașului era în delir, eu îmi continuam discursul cu urechile roșii ca sfecla, fără să mai îndrăznesc să-mi ridic ochii din fițuici. Nu-mi venea nici să râd, nici să plâng, nu doream decât să termin mai repede și să fug acasă la mama. Și de-atunci am terminat-o cu vorbitul în public, mamelele acelea mă urmăresc de 20 de ani fără să dea vreun semn că mă vor slăbi vreodată.
La câțiva ani distanță, prin anul doi de facultate, urcam treptele spre etajul 6 unde se țineau cursurile (ale nabii lifturi funcționau cam două ore pe săptămână!!!) și eram mândră tare de fusta mea cea nouă, bleumarin cu alb și cu niște flori mari roșii, lungă până-n pământ, pe care o ridicam delicat când pășeam.
Cine mă știe cunoaște că eu calc de felul meu așa... foarte mândră și-nțepată, să fiu sigură că, dacă se uită cineva la mine, are ce să vadă. Colegi în fața mea, colegi în spate, hlizeală, zumzet, urcam cu mare spor treptele că deh, eram tânără și vânjoasă, nu ca acum când scot limba și am nevoie de perfuzii dacă urc două etaje.
Și cum urcam eu, zâna zânelor, a zorilor și-a tuturor florilor, nu știu cum am călcat pe marginea fustei de-am tras-o până la genunchi și am rămas în chiloți, spre deliciul tuturor celor care îmi urmau. Și apoi și spre deliciul celor aflați în fața mea că am tras un țipăt de s-au întors toți deodată.
Țin minte perechea aia de chiloți câte zile-oi avea: tanga roșii și miiici- mititei, abia dacă se vedeau din ...în fine, de unde stau tanga în mod obișnuit.
Și încă una tot cu trepte, la metrou la Unirii, coboram, eram cam obosită, era cald, mi s-au împleticit picioarele și am căzut, dar în cădere m-am apucat de ce mi-a apărut în fața ochilor: blugii unui tip care urca! M-am trezit în genunchi, cu fața în șlițul lui și cu degetele contorsionate pe cureaua bietului băiat. În 3 secunde mimica lui a trecut de la una surprinsă la una teribil de amuzată și mi-a zis zâmbind: "Ee, nici chiar așa în văzul lumii..." A fost finuț, m-a ridicat, m-a scuturat de coji de semințe și s-a asigurat că sunt capabilă să cobor restul treptelor fără să mai testez rezistența nădragilor cuiva.
Și ultima, în holul hotelului Hilton, unde lucram când am terminat facultatea. Țop-țop-țop spre recepție, cu fustița mea galbenă și scurtă, cu pantofiorii cu toc, cum mă știți, cu pletele în vânt, gureșă ca o vrăbiuță, la o oră la care aproape toți colegii erau prezenți pentru că se schimbau turele. Am simțit doar cum îmi fuge pământul de sub picioare, răceala pardoselii de marmură sub fund și toate privirile îndreptate spre mine. O săptămână am auzit toate glumele posibile despre felul în care arătam stând în fund și clipind ca o păpușă, întâi nedumerită, apoi jenată și-n final panicată.
Au trecut mulți ani de la toate întâmplările, între timp am devenit și mai atentă la felul în care mă mișc în spațiu și am reușit să-mi domolesc iuțeala din sânge, să-mi încetinesc mișcările și să par o femeie calmă și relaxată. Rareori mai las poalele unei fuste să mi se încurce printre picioare, nu mă mai grăbesc când merg pe tocuri, nu mai port fuste scurte și nu mai circul cu metroul. Mda, și nici nu mai port tanga. Pentru orice eventualitate.

Ziua 260. AMR 105

Numai mie mi se putea întâmpla să fiu convinsă că prințul vieții mele este cineva și să descopăr întâmplător că este altcineva!!!
Dragul meu Taz e Shih-Tzu și au trebuit să treacă mai bine de trei luni ca să aflu și eu. Cică Shih-Tzu înseamnă leu în chineză, rroarrrrr!
Prințul arăta așa la sfârșitul lui februarie, când a ajuns la castel:


Arată așa azi:


Și ar arăta așa peste alte trei luni, dacă îi las părul să crească:


Am aruncat un ochi în enciclopedia câinilor de rasă și am aflat că leul Taz e un câine robust (mmm, mie-mi spuneți?!? Mereu iese învingător când ne luptăm pentru mingea de cauciuc), cu nas mic și turtit și trufa neagră (da, măslina aia pe care și-o bagă peste tot se numește trufă!), a fost creat pentru a fi un animal de companie si nimic altceva (adică un fel de desene animate cum ar veni), e cel mai puțin delicat dintre rasele „de jucărie” (nah, ce-am zis eu? Bălănel și Miaunel scrie pe fruntea lui!), este un câine de pază vigilent, căruia îi place să latre (da, dom'le, așa e, face clăbuci lătrând la trecători, porumbei, curieri, pizza boys, câini din televizor), nu se dresează pentru a efectua activități și se descurcă cel mai bine în a fi un animăluț de casă afectuos (daaaaaa, nu-l văd aducându-mi ziarul în gură și nu poate sta zece minute fără să cerșească un pupic sau o mângâiere), năpârlește puțin sau aproape deloc (pfeeeee, asta da calitate!), are tendința de a fornăi și a sforăi (neeah, nu-i adevărat! Prințul nu sforăie neam! În schimb scâncește și aleargă în somn.), are sensibilități de natură medicală la ochi, urechi și rinichi. În plus, îl cam doare în fund când îl cert sau încerc să-l disciplinez.
Îhîm, am Shih-Tzu. Leu cum ar veni.

PS N-o să-mi umilesc niciodată leul legându-i moțul cu o fundă roșie, îi voi pune una lila.

Ziua 255. AMR 110

Am fost odată scorpie. Nu eram mult diferită de cea care sunt acum, dar cel pe pieptul căruia îmi odihneam seara capul nu considera că-mi mângâie drăgăstos pletele moi, ci șerpii din păr, dacă se poate așa ceva!!! Ceea ce am suportat cu stoicism o perioadă până când am bătut din picior și am zis: "De azi sunt Gloria!" Și-am tot fost Gloria până într-o toamnă când, peste noapte, am devenit zână.
Despre Pieptos poate îmi va veni vreodată să povestesc, despre zână tot zic în fiecare zi, dar Gloria asta, dom'le, era...cum să zic cât mai plastic...o murătură autistă cu voia ei: nu-i păsa, nu o interesa, nu se plângea.
Zilele astea m-am simțit din nou Gloria căci nu-mi pasă, nu mă interesează, nu mă doare când mă tai ca azi dimineață când mi-am apăsat cu putere ghilotina peste degetul mare și apoi m-am uitat cum curge sângele în lavoar.
Mă doare la bascheți că Băsescu l-a ofensat pe Regele Mihai, că au fost salvați caii de la Letea, că BOR își continuă planurile de construcție a catedralei de neam prost, că se mai anunță din când în când câte un sfârșit al lumii, că primăria nu mi-a aprobat nici după un an cererea de montare a pubelelor pentru selectarea gunoiului (pfuai! ce mi-am mai terorizat musafirii pe când nu locuiam în România și cum îi vegheam cu ochi de vultur ca nu cumva să nu arunce căpăcelul de la iaurt într-un anume sac, folia de aluminiu în altul și borcanul în altul).
Aud, văd, citesc, zâmbesc sau mă încrunt o secundă după care apăs Erase și rămân cu zen-ul meu mic și egoist: mie mi-e bine, nu mă deranjează că lumea e făcută din proști și deștepți, diseară mă întâlnesc cu x la cină, poate ajung mâine în piață să iau niște cireșe, în august plec în vacanță, mama are mâine programare la analize, ar trebui să mă tund puțin, mâine trebuie să predau și trusoul cu violete, o fi gata? Gânduri mărunte care mă lasă să dorm bine noaptea și sa visez dacă nu frumos, măcar fără sare și piper.
Râd de o prietenă care mi se plânge că are coșmaruri repetitive, că simte în somn o greutate pe piept, că trebuie să doarmă cu lumina aprinsă. N-ar trebui să râd, nu? Și nici să îi spun "Fugi de-aici cu prostiile tale!"
Nu mai am răbdare să fiu o prietenă bună pentru că sunt foarte ocupată să-mi fiu doar mie prietenă, să-mi zic o vorbă bună, să mă fac să râd, să-mi ridic moralul și să petrec timp doar cu mine. Cu mine mă port foarte frumos, mă răsfăț, mă aplaud, mă dojenesc cu blândețe când calc în străchini, mai am puțin și mă pup singură pe creștet!
Trebuie să mă decid repede dacă îmi place Gloria și-o păstrez. O fi ea egoistă și superficială, dar măcar nu o doare nimic, niciodată.