Doamne, de când n-am mai trecut pe aici!
Și cred că nici acum nu ajungeam dacă nu citeam zilele trecute despre dreamboard-uri, cică te ajută mai bine decât orice să-ți faci ordine în rezoluții dacă le vizualizezi și dacă le revezi în fiecare zi. Cum ar veni, te obligă să-ți fie rușine că a venit luna mai și încă n-ai dat jos cele 2 kilograme de cozonac care s-au așternut pufos pe coapse. (Chiar 3. Aseară am mâncat o tartă întreagă. O tartă, nu o felie.)
Nu prea am dormit, o dată pentru că n-am dormit singură și a doua pentru că eram prea concentrată să-mi dau seama cam ce dimensiuni ar trebui să aibă board-ul. Orice mi se părea mic prin comparație cu câte sandale, vacanțe, cărți, concerte, rochii aș vrea eu să am începând de mâine.
Abia am așteptat să se facă dimineață, am luat un ibuprofen și-un pahar de vin și
am început să printez, să decupez, să caut prin agende și în notitele din laptop si telefon, să scormonesc prin memorie, nu cumva să-mi scape vreun vis și să rămână pe-afară, neîmplinit, săracul.
Cam pe când nu mă hotăram în care din cursurile de floristică (Olanda sau Franța?) să înfig piunezele, mi-am adus aminte că bărbatul pe care îl iubesc cel mai mult, constant și, de la un moment dat fără speranță, e bolnav. Din nou. Mai rău ca oricând.
Și, deodată, niciun pantof și nicio vacanță nu mi s-a mai părut că stau bine pe tabla mea și că nimic cu formă, culoare, sclipici și cod de bare nu va fi vreodată mai dezirabil decât să-l văd pe el mergând, zâmbind, trăind din nou.
12 ani ne-am așteptat.
Întâi el pe mine, apoi eu pe el, apoi iar el pe mine, și din nou eu pe el.
Pe bărbatul care se chinuia zile întregi să-mi trimită buchete de flori într-o țară în care abia dacă funcționau plățile cu cardul și serviciul de livrări.
Care îmi trimitea cadouri și bilete scrise de mâna lui și pe care îl bombăneam teribil că mă pune să stau la cozi și să completez formularele neinteligibile ale Poștei Române ca să le pot primi.
Care se înregistra spunându-mi povești în care eu eram personajul principal, de regulă o zână frumoasă, deșteaptă și talentată după care tânjea un rege cu castel în Franța. Ma propre fée...
Nu m-a întrebat niciodată de ce în unele nopți putem râde și povesti până la ziuă, în altele nu.
Nici eu pe el.
12 ani ne-am așteptat. Întâi el pe mine, apoi eu pe el, apoi iar el pe mine, și din nou eu pe el, până când s-a făcut prea târziu.
Acum ne scriem doar emailuri și vorbim pe Skype, din ce în ce mai rar pentru că nu mă mai lasă să-l văd "bătrân și bolnav". Îmi scrie că mă vede în fotografiile de pe Facebook și mă întreabă cum de la mine nu se văd nicăieri ăștia 12 ani care au trecut, iar eu îi răspund că e doar un telefon nou care nu știe să facă poze altfel decât frumoase, dar că și la mine trece timpul tot ca la el, cu alb pe la tâmple și cu dâre pe la colțul ochilor.
Apoi îmi scrie că el va pleca iar eu îi scriu înapoi să nu îndrăznească pentru că viața cu el în minte e singura pe care o știu.
Nu pot să-mi doresc ca timpul să nu mai treacă și cei pe care îi iubesc să rămână cu mine, dreamboard-ul nu este despre fantezii, e despre ținte tangibile și planuri fezabile.
Așa că peste toate fotografiile cu pantofi, rochii, cluburi aiurea în Europa și școli de aranjat flori, voi pune un ceas care să ticăie. TARE ca să-l aud de oriunde și care să-mi aducă aminte să nu mai amân nimic.
PS E prima oară când încep ziua cu un pahar de vin, mami, jur! :-)
