Ziua 269. AMR 96.

Ceva trebuie să se fi întâmplat prin stelele de deasupra castelului că s-au aliniat cam prost duminica asta și au transformat ziua mea cea mai dragă într-una cu lacrimi, scâncete, vânătăi și bandaje mari.
Nu stăteam decât de 5 minute la cafea pe șezlongurile din grădina mamei când a apărut Prințul șchiopătând, schelălăind și cu o mutricică plouată de ți se rupea inima: călcase pe o albină și-l înțepase. N-am înțeles de ce sunt albinele așa de fraiere să se sinucidă lăsându-și acele și fundul înfipte, o fi pentru că le pare rău că provoacă o durere așa de puternică? Și ce caută prin iarbă când se presupune că trebuie să zumzăie vesele prin flori? Fie-i țărâna ușoară bietei albine dar cum mai suspina Prințul meu și cum mă implora din priviri să fac naibii ceva să-l scap de durere! N-aveam menthol cu mine și nici babă în jur care să-mi dea sfaturi așa că am făcut și eu ce m-am priceput: l-am frecat cu sare și apoi i-am băgat piciorul în apa rece. Și cum stătea el așa liniștit, cu boticul pe labe, mi s-a năzărit mie să-l tund un pic că parcă prea îi intra bretonul în ochi. Harști ici, harști colo... Taz, nu te mai mișca! ...oops! Aaaaaaaa, am fost aproape de leșin când i-am văzut urechea însângerată. Eu cu mâinile mele îmi rănisem odorul și îl făceam să sufere îngrozitor! Ce zână rea am devenit! Malefică de-a dreptul pentru că a trebuit să-i torn și puțină Betadină pe rana proaspătă! N-am văzut niciodată cățel mai oropsit decât al meu în acele momente, îl dureau și lăbuța, și urechea, și sufletul cred. Și cum mă mai dureau pe mine remușcările de-mi venea să mă tăvălesc...
Habar n-am dacă a trecut durerea de la doftoriceala mea sau de la sine, cert e că în jumătate de oră Prințul a revenit vesel la mine în brațe, dornic de pupici și mângâieri și cu chef de obrăznicii, ca întotdeauna.
Categoric sunt genul dog lover, nu mă văd cu mâțe sau șopârle lângă mine, pe canapea. Taz și toți ceilalți câini pe care i-am avut până la el-Belle, Whiskey, Lisa- mă fac să-mi pese și să renunț la sensibilitățile mele de zână, la felul comod în care-mi duc zilele, la somn, deseori la porția mea din ceva bun de mâncare. Întreaga lui lume este zâna, iar în lumea zânei, el este partea favorită. Cinstit sau nu, pentru el e mai mult decât suficient pentru că e în genele rasei lui să iubească necondiționat, să se atașeze de stăpân, să-l protejeze și să-l facă să râdă. Sau să plângă. Pentru că are un obicei tâmpit să mă apuce de picioare când are chef de joacă, ceea ce a făcut și acum câteva ore și m-am trezit răsturnată într-o tufă de trandafiri.
Contabilizăm reușitele pe ziua de azi:
Taz-lăbuță umflată și dureroasă, ureche crestată.
Zâna-părțile mai moi și palmele ciuruite, genunchiul vânăt, pielea de pe gambe zdrelită.
Taz și Zâna ghemuiți pe canapea, fericiți că ziua s-a sfârșit. :-)