Ziua 251. AMR114

-Cu ce mașină mergem? Eu trebuie să alimentez...
-Hai cu a mea, am făcut plinul și am pus și niște muzică nouă...
Așa ciripeam cu nepotu' Sucă de dimineață, în garaj.
Acu', nu că mă omoram după muzica lui nouă, da' nu știu de ce m-am lăsat așa de ușor convinsă să mângâi volanul altei mașini decât zânomobilul meu drag...
Și-am plecat să-mi recuperez prințul cu blană, parcat la mama de joi. Pfuai, bucurie mare, pupături, scâncete, tricou alb imaculat transformat într-unul imprimat cu lăbuțe după numai 3 minute de la intrarea pe poartă, raport complet despre comportamentul odraslei (everybody loves him!), masă mare și bogată, conversație ușoară, de duminică, hai noroc... Fleoșc! Cheia de la mașină în paharul cu bere!!!
Oare și-a mai petrecut cineva aproape întreaga zi încercând să desfacă niște șurubele cât vârful acului ca să usuce cu feonul interiorul unei telecomenzi? Și apoi, cu bețișoare de urechi, să curețe chestia lipicioasă care se formase pe butonașe? Și toate astea sub teroarea unui tată care avea 1000 de idei, toate proaste, pe care le expunea cu nonșalanța unui geniu de la Microsoft. Nimic n-a funcționat, berea e letală, dom'le, telecomanda n-a putut fi resuscitată așa că am trecut la planul B, propus de un vecin priceput: ridicat capota, șurubărit, modificat circuite, dezactivat alarma. Mare bucurie pe noi când a tăcut după zeci de minute de piuit în toate felurile posibile! Mare bucurie va avea și sor'mea când va veni din vacanță și îi voi da vestea că trebuie să-și ducă mașina în service...
În rest, bine, sănătoasă, am ajuns cu bine acasă, m-am îmbăiat, m-am relaxat și mă delectez cu filmul de pe HBO, The Hangover. Nu mă decid cine-mi place mai mult, Bradley Cooper sau Justin Bartha...

Ziua 250. AMR115.

În afară de faptul că am primit diplomă de Best Cook in the World, mai știu și de unde se aprinde aragazul!

Bruschete cu roșii și busuioc.
Proces tehnologic în imagini, cu vorbe puține că suntem între profesioniști, nu?

Roșii cubulețe.


Unt.


Felii de pâine.


Tot felii de pâine dar trase în unt.


Forma finală.
Bune dar prea puține. N-am mai avut nervi pentru o a doua tranșă.

Ziua 249. AMR 116.

Cred că prima mea criză de personalitate a apărut pe la 8-9 ani când am realizat că, în albumele familiei, prima fotografie cu mine era de pe la 3 ani. M-am frământat săptămâni întregi, am calculat, am scormonit prin amintiri și am ajuns la concluzia că sunt adoptată, drept pentru care am decis să o înfrunt pe mama și să o fac să-mi spună adevărul cu orice preț. M-am înfățișat în sufragerie încruntată, cu mâinile în șold:
"Mama, eu știu că am fost înfiată când aveam trei ani!"
Prin fanteziile mele eram într-o companie selectă de orfani-Oliver Twist, David Copperfield, Huckleberry Fin, Tom Sawyer, Snow White, Cinderella și mare mi-a fost dezamăgirea să aflu că povestea mea nu era deloc ieșită din comun: eram fiica adevărată a părinților mei numai că o inundație păcătoasă a distrus mare parte din lucrurile lor de la acea vreme, printre care și albumul meu de bebeluș.

Ziua 248. AMR 117.

Cică e vreme caniculară azi...o fi, habar n-am. La ora la care am plecat eu de acasă nu era, la ora la care am ajuns înapoi, nici atât. Mare chef de muncă n-am avut, dar mi-am făcut de lucru cu asta:

Ziua 246. AMR119.

Azi a fost solstițiul de vară, cea mai lungă zi din an.
Hmm, nu știu dacă e chiar așa. Eu am multe zile pe care le încep la 6 și le termin după miezul nopții... Dorm puțin și mi-aș dori să se inventeze odată pilula aceea care să blocheze nevoia de somn ca să am și eu timp să fac tot ce am notat în agendă zilnic.
E drept că nu sunt nici cea mai organizată persoană din lume și îmi mai plac și pauzele. Mai ales cele de cafea! Pe care, mai nou, o împart cu Taz: azi am lipsit câteva minute din mașină cât să alimentez și să plătesc și l-am găsit limpăind din cafeaua mea aburindă și neîncepută!!!! pe care abia așteptam să o savurez pe drumul lung la care ne așternuserăm. Am fost prea supărată pe el ca să îl trag în poză, însă îl fac de râs cu fotografia din cabina de duș, unde a tras un pui de somn cât am trebăluit eu în fața oglinzii.

Și pentru că chiar am fost foarte afectată de lipsa de cofeină, voi continua cu dezvăluirile: un alt loc pe care Flocoșenia-Sa îl adoră e în fața frigiderului, atunci când se deschide. Și, dacă mie îmi ia lesne cafeaua de la gură, aici e mai dificil pentru că trebuie să se lupte pentru supremație cu sora de zână, la fel de atașată ca și el de acest obiect electrocasnic:

Ziua 245. AMR 120.

Mama și tata s-au ciondănit. Motivele, ca de obicei, foarte serioase. Probabil era cana pe care tata n-a așezat-o în bufet cu coada îndreptată spre stânga, ci spre dreapta. Sau cleștele pe care mama nu l-a pus înapoi în trusa cu scule, ci l-a lăsat prin grădină. Nu mai ținem minte, oricum erau niște motive de ceartă foarte serioase.
Ca să se calmeze, mama s-a dus la florile ei, tata să-și ia țigări. S-a întors cu țigări pentru el și ceva dulce pentru mama: jeleuri în formă de râme. Pe care le-au mâncat amândoi, culegându-le unul câte unul, din căușul palmei.

Ziua 244.AMR 121.

Din ciclul "Unde nu mai mergem niciodată pentru că ne-am făcut de râs", vă prezentăm azi episodul Lady & the Tramp la Palatul Mogoșoaia:
Personaje: Zâna Bună Rău, Zâna Generozității și Taz
Decor: domeniul palatului Mogoșoaia
Atmosfera: cald, miros de tei, nu atâta liniște cât ne-ar fi plăcut nouă.
Nivelul adrenalinei: zero la momentul în care mi-a venit ideea să-i dau din nou drumul din lesă lui Taz,

în creștere când am văzut ce chef de țopăială are,



aproape de limită când mi-a aruncat acea privire: "I'm bad!",



și dincolo de nivelul maxim când am auzit PLEOSC în apă!
Mi-e rușine să zic, dar reacția mea a fost: " Și eu ce fac acum?" în timp ce cățelul meu se zbătea în lac, vizibil luat prin surprindere de faptul că nu știe să meargă pe apă. Privitori erau mulți, unii aflați chiar la doi pași de el, dar nimeni n-a schițat cel mai mic gest, se uitau ca la televizor. Noroc cu Zâna Generozității care nu s-a aruncat după el (deși, la cum o știu, n-ar fi stat pe gânduri dacă era nevoie), dar s-a întins și l-a apucat de zgărdiță înainte să se îndepărteze de mal în disperarea lui.
Câteva minute nu cred că și-a dat seama ce i s-a întâmplat, nici să se scuture n-avea curaj, în timp ce noi râdeam nervos și încercam să ne stăpânim tremurul picioarelor.



Și ca să uite de sperietură, ca pe d-l Goe, mamițica și tanti Mița l-au răsplătit cu o oprire mică la terasa restaurantului, unde, ca niciodată, a stat foarte cuminte pe scaunul lui jucându-se cu dopul de la sticlă


și unde eu am băut cel mai prost frappe din cate am plătit vreodată.

Încă emoționați, îmbufnați și uzi, ne-am mai plimbat puțin,



ne-am împăcat,

și ne-am întors acasă unde am scos bagheta (și șamponul) și am transformat cățelul ud, mirositor și amărât într-unul pufos, curat și cuminte ca o fată mare.

PS Lumea zice că nu s-ar fi înecat, că înoată instinctual, dar parcă nu m-aș încrede, prostovanul nu părea că știe ce să facă cu lăbuțele alea multe ale lui...

Ziua 243. AMR 122

Am fost cu Taz la femei, pe Mătăsari.
Strada era închisă circulației mașinilor și ocupată de tarabe unde femeile se etalau în toată splendoarea lor în prezentări de modă, concerte, proiecții pe clădiri, gătit, jocuri inedite, cinematograf în aer liber, acțiuni umanitare și de implicare socială.
Am nimerit în timpul concertului cu pianul în stradă al Alexandrinei, pe care n-am văzut-o peste capetele celorlalți, ci doar am auzit-o...
"Numai tu cu ochii tăi verzi,
Cu buzele gustoase.."
Frumoasă încercarea de a șterge pentru trei zile faima străzii Mătăsari și de a o popula cu femei frumoase, talentate și împlinite.
Nu știu dacă e un mit că fiecare casă de pe Mătăsari este întreținută de femeile care își vând trupul; o prietenă îmi spunea că trece zilnic pe acolo și că nu le-a văzut niciodată. Dacă există, probabil sunt la fel ca cele care-și au sediul lângă Academia de Poliție: urâte, neîngrijite, murdare, fără dinți, cu vânătăi pe picioare.
Eu sunt dintre cei care nu le găsesc nicio scuză și nu sunt impresionată de poveștile din spatele alegerii lor de a presta sex pe bani. De fiecare dată când le văd cerșind atenție pe marginea drumului, nu pot să nu mă întreb cât de jalnic trebuie să fie bărbatul care se excită mângâind o astfel de femeie? Și dacă-mi ziceți că e doar o bucată de carne, cum să poftești la o fleică veche, mirosind oribil, de culoare vânăt-dubioasă, mestecată de atâția alții înainte?

Ziua 242. Amr 123.

Ucenica de zână m-a provocat să:
1. Caut în al patrulea folder a patra poză din acel folder și să o explic.
Floare la ureche! În laptopul de zână se află doar poze selectate și niciuna indecentă, așa că am extras poza norocoasă fără emoții: eu în Austria, la Villach, în grădina hotelului Romantik Post, anul trecut, pe la începutul lui iunie. Pe când încă mai credeam în iubire, în relații perfecte și-n vacanțe romantice. Mda...
2. Să răspund la întrebări despre mine. Hahaha! Ce-ar mai fi de spus și să nu se afle deja în vreuna din postările anterioare de pe blog?!?
1. Zi-mi ceva despre tine.
Numai de bine.
2. Ai porecle? Care?
Zâna
3. O melodie tristă, una perfectă și trei care îți plac mult.
Torn-Nathalie Imbruglia

Too much love will kill you-Queen


Chasing Cars-Snow Patrol
Another Cup of Coffee-Mike & The Mechanics
She-Elvis Costello
4. Ai animal de casă? Care?
Daaaaaa. Pe Taz, cuțu mic și dezvoltat.
5. Daca ai avea un serial TV cum s-ar numi?
Enjoy life!
6. Primul citat care-ți vine în minte.
Am gusturi simple. Mă mulţumesc cu ce-i mai bun. Oscar Wilde
7. Desenul animat preferat din copilărie:
Tom și Jerry
8. Îți place înghețata?
Nț.
9. Ce alt nume ți-ar plăcea să ai?
Anna
10. Zi-mi un banc!
Pfff! Da' e cu prostii...

O femeie cu un pahar de coniac în mână meditează în fața oglinzii: Sunt o doamnă, ce p--a mea! La al doilea pahar: Sunt o doamnă, ce p--a mea! La al treilea: Sunt o p--ă, ce doamna mea!

3. Să îi provoc pe alți patru oameni să facă la fel.
Și le provoc pe Samantha, Lolita, Domnița Ralu și Habarnam să iasă la interval cu poze și pălăvrăgeală. Și mai repede!

Ziua 241. AMR 124.

Azi vreau o rochie ca asta.
Și mă doare în cot că iar m-am pricopsit cu eticheta de fițoasă (nu mănânc coadă de vacă în restaurante în care te simți ca la tine în living și pace!).
Mai tare mă preocupă să-mi dau seama care este pasiunea mea arzătoare pentru că m-am întâlnit cu doi foști colegi de liceu (de fapt, unul dintre ei este de pe vremea grădiniței prin preajma mea) și am aflat că amândoi sunt înnebuniți după mâncare. Că cel mai mult în viață apreciază momentele când se află în fața unei farfurii cu mâncare bună.
Eu nu știu, dom'le, după ce sau pentru ce ard în flăcări.
Adică azi pot să mă dau în vânt după chestii ca (și cu asta mi-am făcut și tema pentru acasă dată de Prințesa Urbană:-):
1. Noua casă
2. Noul telefon
3. Pantofii mov de la Ana
4. Buchetul cu flori din grădina mamei
5. Medalionul de identificare de la zgărdița lui Taz

6. Biletul la concertul cu Bonjovi
7. Kataiful în care tocmai am înfipt furculița.
8. Eșarfa din dantelă de la Raluca
9. Papucii de casă animal print pițipoancă gen
10. Lipscani. Ghid turistic & de chefuri de Eugen Istodor
Dar știu că mâine e foarte probabil să am alte 10 chestii total diferite în fața cărora mă extaziez ca în fața Giocondei. O fi bine? O fi rău? Sunt superficială? Sunt liberă? Ar trebui să mă concentrez pe un singur lucru? Ar trebui să rămân cu mintea împrăștiată în 6145 de direcții?

PS Oh, ce-a fost la gura noastră în seara asta, ce bârfe, ce amintiri din adolescență! Ce răi am fost și ce i-am tocat mărunt pe toți! Ce riduri are X! Ce nevastă grasă are Y!

PPS Azi mi-a dat mama un caiet cu poeziile stârnite de zânescu-mi talent pe la 17 ani, ceva cu ceasul de la miezul nopții și șobolani devoratori de visuri. A trebuit să-i mărturisesc că șobolanii erau ei, mama și tata, că nu mă lăsau să merg la petreceri. Tata a țuguiat buzele și m-a privit peste ochelari: "Lasă că recuperezi acum toate chefurile la care n-ai fost atunci!"
Într-o zi am să fug de-acasă...:-)

Ziua 240. AMR 125.

Să lămurim niște lucruri mintenaș. Știu că proiectul e să scriu zilnic despre nimicurile mărețe care mi-aduc zen-ul în castel, dar chiar am lipsit din motive serioase: mama de zână a avut nevoie de toată atenția și grija mea, am schimbat castelul vechi cu unul nou, am fost privată de beneficiile conexiunii la internet și am avut foarte mult de lucru, că dacă nu acum, atunci când? În tot timpul cât am chiulit, am împachetat, mutat, despachetat, am convins relativ usor UPC să-mi ia niște bani pentru serviciile lor, am muncit 16 ore din 24 și am cedat nervos din această cauză de vreo câteva ori, dând cu telefonul de pământ sau de pereți, după caz, nemaisuportându-i țârâitul continuu.
Acu' nervii s-au dus, dar a trebuit să-mi cumpăr altul: unul smart, mai smart chiar și decât mine, că m-a presat societatea. Iar îmi ia câteva luni să învăț să-l folosesc... Și iar m-am pierdut în detalii, postarea trebuia să fie despre castelul cel nou, nu despre telefonul cel nou.
Așadar m-am mutat din nord, unde am trăit mai toată viața mea de bucureșteancă adoptată, în centru, mai lângă birou. Nu-i vorbă, îmi place tare, tare, e nou, e mare, e frumos, are garaj pentru zânomobil și e la 1 minut și jumătate de serviciu, mergând pe jos: n-apucă Taz să facă nici doi pipilici pe roți/stâlpi/pomi. E aproape de o cofetărie turcească de unde mă aprovizionez cu ayran și kataif cu fistic, mniam, mniam, îmi plouă-n gură, de centrul vechi atât de drag, de puhoiul de cafenele și restaurante faine de pe Decebal Avenue. Trai, neneacă! Ce e mai puțin amuzant e că lângă castelul meu se află un palat țigănesc pe care, al naibii să fie, nu l-am remarcat în vizitele mele de dinainte de a schimba domiciliul. Locuitorii palatului orange sunt tare veseli, ziua vorbesc tare și împing niște cărucioare cu puradei, seara încing grătare și fac chefuri. Probabil noaptea muncesc... Dar îl plac pe Taz (și el pe ei, câine tolerant și progresist, dom'le) iar mie-mi spun "săru'mâna". Tot e ceva. Dincolo aveam vecini de rasă românească pură care-mi interziceau să folosesc mașina de spălat vase pentru că le ieșeau spume prin chiuvetă...
Am și-un nou admirator. Tot datorită lui Taz (e frumușel foc, mânca-l-ar mama, normal că-l pețește lumea pentru tot felul de mirese canine!).

"Doamnă, mă dați gata! De fiecare dată când vă văd, arătați impecabil!" E tânăr, brunet, musculos, poartă haine roșii și are o bișoancă. Mi-a lustruit zânomobilul de la soare mă pot uita, da' la dânsul ba! A, nu v-am spus? Lucrează la o spălătorie auto din apropiere :-).
Să recapitulăm: castel nou, telefon nou, admirator nou. Să povestesc și despre desuurile noi?

Ziua 239. AMR 126.

De ce am ales să lucrez cu Ralu dintre toți cei care mi-au propus colaborări? Pentru că nu ne place nimic mai mult decât ce am ales să facem zi de zi. Pentru că nu avem nevoie decât de un schimb de priviri pentru a ști dacă totul e în regulă. Pentru că avem standardele sus de tot și capacitatea să ni le atingem reciproc. Pentru că ideile minunate nu fac casă bună decât cu îndemânare pe măsură. Pentru că ne place fucsia în combinație cu negru și cu orhidee.
Și pentru că undeva trebuiau să se întâlnească o minte blondă, capabilă să vândă castraveți grădinarului, cu una roșcată care e capabilă să muncească ore în șir doar pentru glorie. :-)

*Fotografiile de mai jos sunt de la nunta Furnicii, mireasa care ne-a pus în încurcătură când a început să plângă de bucurie că a avut parte de tot, ba chiar mai mult decât a visat cu ochii deschiși.























7

Ziua 238. AMR127

Ziceam deunăzi, pe fugă, despre zidul meu pictat.
N-a fost greu, mai ales că am avut ajutor din partea Zânei Generozității, care a petrecut we-ul la castel, cuibărită în pijamalele mele de iarnă și înfofolită în pilotă (soro, e jumatea lui iunie, poate n-ai observat!?! :-P)
N-a fost greu pentru că zidul a fost, în sfârșit, ridicat. Nici n-am simțit când s-a întâmplat, m-am trezit deodată cu el în fața ochilor și am știut că e momentul să scot pensula, vopseaua și șorțul. Meșterul Manole ar trebui să ia loc și să asculte la mine cum se face zidărie, poate data viitoare nu va mai fi necesar să îngroape femeile de vii:
1. Termini cu prostiile ca dragoste/iubire/fluturi care zburdă prin stomac
2. Caști ochii și urechile bine, nu care cumva să-ți treacă prin cap să mai iei de bun ce ți se arată sau ce ți se spune.
3. Nu mai deschizi ușa larg pentru că, odată cu aerul și lumina, riști să intre praful, polenul sau mirosurile urâte.
Și zidul urcă singur ca vrejul de fasole fermecată, iar ție nu-ți mai rămâne decât să-l pictezi, să citești și să recitești până-ți intră bine de tot în cap că în castelul tău:
1. Se iubește, nu se vorbește despre iubire.
2. Se greșește.
3. Se cere iertare.
4. Se iartă greșelile.
5. Se spune doar adevărul.
6. Se face totul cu bunăvoință.
7. Se comunică, nu se rostesc cuvinte.
8. Se prețuiește ideea de familie.
9. Se dăruiesc îmbrățișări și săruturi.
Jumătate din drum l-am parcurs: am zidit, am pictat, am citit și recitesc. Mi-a mai rămas doar să să reorganizez spațiul din cap căci deocamdată e înțesat cu convingerea că iubirea vine la pachet cu lacrimi, amărăciune, dezamăgire, durere fizică și umilințe și atunci, instinctual, e bine să te ții departe de ea.