Ziua 361. AMR 4.

Să mă învăț minte că nu mă uit la filme fantasy, habar n-aveam că ăia mici din Harry Potter s-au făcut mari. Unul din ei cântă și cântă în felul ăla care îmi cade cu tronc de la prima ascultare...
I'm out of touch, I'm out of love
I'll pick you up when you're getting down
and out of all these things I've done
I think I love you better now

I'm out of sight, I'm out of mind
I'll do it all for you in time
And out of all these things I've done
I think I love you better now

Ziua 360. AMR 5

De câteva săptămâni mă uit pe vplay la How I met your mother, un serial despre un grup de prieteni destul de pestriț dacă mă gândesc la personalitățile lor, destul de grosolan conturați ca personaje, dar haioși, mult mai haioși decât cei din Friends, după părerea mea de zână care n-a mai făcut parte dintr-o gașcă mixtă de pe când era în liceu.
Există în HIMYM un personaj ahtiat după sex și fete frumoase, corporatist la costum, măscăriciul grupului, cu spirit competitiv și dorință de a fi iubit de toată lumea, cinic în aparență, dar bun ca pâinea caldă deep inside. Very deep inside:-).
Barney Stinson mă amuză teribil și mereu m-am întrebat dacă există un corespondent al lui în lumea de afară. Ei bine, există și eu l-am cunoscut în seara asta la un pahar de vin. Adică la un ceai. (Oh, la naiba! Hotărăște-te, vin sau ceai?!?)
Doamne, câte povești cu orgii de team building sau delegații! Câtă bogăție în detalierea bețiilor crunte! Câtă imaginație! Câtă ușurință în a vedea în gesturile uzuale ale unei femei o invitație languroasă la (măcar) o pipăială dacă nu la o partidă de sex sălbatic!
N-am amici printre bărbați, am mai zis, așa că fiecare astfel de întâlnire mai umple din spațiile goale pe care le am de completat când vine vorba despre ei. Sunt atât de maturi și curajoși! Și atât de siguri pe ei!
Uh, am niște flash-uri cu băieței de 7 ani... Sunt drăgălași și pufoși, dar atât de obraznici!

Ziua 359. AMR 6.

O prietenă dragă își împachetează zilele acestea lucrurile. Se mută din casa în care a locuit 11 ani cu iubitul ei, casă pe care a urât-o la început, pe când i se părea că trece tramvaiul chiar prin mijlocul sufrageriei. Cu timpul, crăpăturile din pereți au fost astupate, cercevelele ferestrelor schimbate, ușile băițuite, pardoseala acoperită cu parchet, liniile de tramvai desființate. Casa urâtă și înghesuită, în care mirosea a molii s-a făcut mare, frumoasă și liniștită; atunci când o vezi pentru prima oară, te simți ca într-un stup de albine: e cald în ea, miroase a faguri și în camere plutește o lumină gălbuie ca mierea.
Ea povestea râzând în hohote ce frică îi era în primele săptămâni, când rămânea la el peste noapte. El își amintea cum o speria când se întorcea de la baie, ascunzându-se într-un hol în care nu exista nicio geană de lumină. Ea îi arăta cu drag primul fotoliu pe care l-au cumpărat împreună. El o mângâia din priviri și-i strângea palma mică, mulțumindu-i că se află în viața și-n casa lui și că i le înfrumusețează de 11 ani fără încetare.

Acum două săptămâni, ea a aflat că el nu e pregătit să-și asume reponsabilități, că are nevoie de spațiul lui, că știe că sună egoist, dar că e greu să reziste tentațiilor de afară și are de gând să guste din toate.
Chiar așa, sec și formal, chiar în moalele capului. Uitându-se direct în ochii ei, dar ignorând explozia iminentă a lacrimilor. Ținând-o de mâini, dar nesimțindu-le tremurul.

Aș încerca neplăcerile unui proces pentru vătămare corporală numai să simt deliciile unui scaun făcut bucăți în capul lui, măcar l-aș face să-l doară, l-aș înfuria groaznic și-așa ar simți și el ce simte ea...
Nu sunt sigură că-l va durea prea tare, are obrazul mult prea gros în comparație cu palul firav al vreunui scaun de la Ikea. Și urechi prea surde ca să audă:
Da, pot să înțeleg că nu mai făceați dragoste ca și cum aprindeați un foc de artificii, că era prea multă liniște în casa cu miere, că devenise plictisitoare perfecțiunea din ea, că voiai aventură și că tânjeai după tot ce se întâmpla dincolo de ferestrele voastre.
Nu, nu pot să înțeleg de ce nu ai strigat Ajutor! atunci când ai simțit că barca începe să se scufunde. Și de ce ai așteptat ca ea să se întoarcă cu spatele pentru a-ți înfige cuțitul, pe care îl ascuțeai de luni întregi, poate ani...

Viața întreagă se încheagă pe alegerile pe care le facem, nu pe greșeli. Tu ai ales să o faci pe ea să sufere și te simți un pic vinovat de alegerea ta, ba chiar te înfurii și țipi mai tare decât ea, socoți că trebuie să aibă și ea partea ei de vină. De ce n-a reușit să fie gospodină în bucătărie, doamnă în societate și târfă în dormitor ca să te țină pe tine departe de tentații?!?
Ai ales. Știi ce-ai ales?
Ai ales să vii și să pleci de la cealaltă liber, să nu mai fie nevoie să-ți pui telefonul pe silent și să-ți împlinești visurile conturate de site-urile porno pe care le accesezi.
Ai ales să începi și să termini relații motivat doar de dorința de nou, un nou din ce în ce mai scurt, din ce în ce mai superficial.
Ai ales să-ți testezi puterea de seducție ca bărbatul împlinit, stilat, sofisticat care ai devenit lângă ea.
Ai dreptate, viața e plină de tentații, mereu vei găsi afară femei mai zvelte, mai blonde, mai interesante. Dar nu realizezi că tot acolo, afară, erau bărbați mai frumoși, mai buni și mai inteligenți decât tine.
Și totuși, ea a rămas cu tine...

Taz

Viața la castel e plină de surprize și mistere! Azi am aflat că Taz nu e nici Shi-Tzu. E Bichon Havanese. Pfuai! O să aflu și eu vreodată din ce neam se trage the Prince of My Castle?

My precious today

Ziua 358. AMR 7.

Am început să ne pregătim de Crăciun și cred că am omis să spun că toate decorurile vor fi lucrate de spiridușii de la atelierul castelului, cu mânuțele lor minunate, supravegheați blând de Tinkerbel și încurajați de Degețica.
Primele decorațiuni, nu se putea altfel, sunt personalizate cu fotografii și sunt pentru lady of the castle and her prince.



Prinț care îmi pare că seamănă din ce în ce mai mult cu Viorel Lis. :-))))

Ziua 357. AMR 8

Cineva să mă oprească să mai fiu o prietenă atât de bună! Cine știe cum ajung în rai și le stric ălora socotelile pe-acolo...
Azi am vrut să am grijă de prietena mea care aproape că s-a mutat la cabinetul de stomatologie și să o răsfăț cu ceva bun și ușor de mestecat cu o dentiție pe jumătate funcțională. Orezul cu lapte mi s-a părut perfect: nu trebuie mestecat și nici nu scapă printre buzele amorțite de anestezie. Și-apoi, altceva n-am găsit prin dulapuri, oricât am închis și deschis uși și sertare. (Noroc cu Taz și cu dieta lui pe bază de pui/orez/lăptic, că nu știu ce s-ar fi făcut prietena mea dacă îi ofeream crănțănele...)
Am verificat rețeta pe net-o măsură de orez, trei de lapte- am pus toate cele în cratiță, ne-am așezat la taclale și după vreo oră de dezbătut legea eutanasierii câinilor ne-am ales cu:
-miros de ars în toată casa
-fum
-un strat de vreo 2 cm de orez cu lapte calcinat
-un strat de 3 cm de orez cu lapte de consistența cimentului
Cred că ibricele și oalele mele au de ispășit o mie de păcate din alte vieți și de aceea au fost trimise la mine în bucătărie: nu trece o săptămână fără să ard și să arunc una.
Important e că draga mea prietenă încă mă mai iubește, chiar dacă a plecat de la castel flămândă. Deci vă rog să rectificați acolo în creieraș: dragostea nu trece neapărat prin stomac.

Ziua 356. AMR 9.

Am de gând să mă urc în primul tren și să plec. Fără hartă, fără rezervări.


Am de gând să urc pe treptele acestea și să văd unde duc.


Am de gând să stau sub aceste ferestre și să spun povești.


Am de gând să cotrobăi prin sertarele acestea după mărunțișuri.


Am de gând să-mi pierd pantoful acesta și să te las să mă cauți și să mă găsești.


Am de gând să stau pe scaunul acesta cu flori și să te privesc cum te trezești.

Am de gând să fac toate acestea; nu e o promisiune, nu știu dacă mi-o pot ține. E o încercare...

Ziua 355. AMR 10.

Acesta e afișul original al primei reprezentații La Boheme în 1896, la Torino. Nu știu a câta reprezentație a fost cea pe care am văzut-o eu în seara aceasta, la Operă (probabil că există astfel de statistici), dar știu că era exact ce aveam nevoie într-o zi cu ceață, frig și dor. Dor de sensibilitate, viori, strălucire, emoții trăite într-o lojă, pe scaune de catifea.

Ziua 354. AMR 11.

Când am fost întrebată de ce am ales să studiez jurnalismul, am răspuns că mi se părea singurul mod de a-ți băga nasul în tot și-n toate fără să fii nevoit să te justifici pentru asta.
Când am descoperit pereții vitrați ai caselor din Atena, am căpătat brusc apetența pentru plimbări nocturne și p̶r̶i̶v̶i̶t̶ holbat prin căminele oamenilor. Nu că m-ar fi interesat ceva în mod deosebit, nu c-aș fi urmărit să-i văd dezbrăcați prin băi sau dormitoare, pur și simplu mă uitam cum și-au aranjat mobila și tablourile de pe pereți, ce fac în jurul mesei sau cum stau liniștiți în fotolii, citind o carte.
Îmi plac blogurile personale, mereu mi-a plăcut să știu ce se întâmpă prin casele și mințile altora. Îmi plac mărturisirile, dezvăluirile, expunerea pe tarabă a trăirilor. Ador oamenii expansivi, capabili să vocalizeze ce simt sau ce gândesc și să-și asume simțirile și gândurile.
Citesc multe bloguri, mulți dintre autorii lor mi-au devenit dragi doar din citite, cu câțiva am băut o cafea sau un pahar de vin și m-am bucurat să pot spune Ia uite, dom'le, oamenii ăștia sunt exact așa cum scriu: frumoși și liberi.
În blogosfera de tip personal ar trebui să fie ca-n viață: dacă ai chimie cu cineva, dacă rezonezi cu ce comunică, îl mai vizitezi. Dacă nu, nu. Nu-l judeci, nu-l critici, nu-l bagi în corzi, nu pretinzi că știi mai bine decât el însuși cum stau lucrurile în viața lui. Un om își face o casă după gusturile și priceperea lui, apoi deschide ușa larg și își lasă gândurile să se zbenguie la lumina zilei. Sunt gândurile lui pe care poți să le împrumuți și să te îmbogățești, poți să le lași să treacă pe lângă tine cu respect sau poți să le intersectezi cu un gând al tău, ca răspuns la gândurile lui.
Rareori postez comentarii pe alte bloguri, niciodată anonime, niciodată agresive, am mai spus-o: e ca și cum aș intra în casă cu bocancii plini de noroi, mi-aș așeza picioarele pe măsuța de cafea, mi-aș șterge degetele murdare pe tapițeria canapelei sau mi-aș scutura firimiturile din poală pe covor.
Unora însă exact asta le place să facă din plictiseala, exces de testosteron, mici frustrări, mari regrete (atributele sunt interschimbabile), senzație de putere dată de siguranța anonimatului, prea puțină înțelepciune, orgolii defectuos administrate.
Aș vrea să existe studii psihologice pe astfel de subiecți care se trezesc tastând înainte de a gândi și-aș mai vrea să știu dacă subiecții încearcă vreun soi de jenă când își recitesc c̶o̶m̶e̶n̶t̶a̶r̶i̶u̶l mizeria...
Există un bun simț simț și o măsură în toate, numai că unii au uitat sau n-au știut asta niciodată.

Ziua 353. AMR 12.

Nu-mi dau seama dacă mi-e lene, m-am plictisit sau pur și simplu amân inconștient venirea ultimei zile din proiectul AMR. Adică știu că am depășit termenul și dacă o să continui așa, anul meu va ajunge să aibă nu 12, ci vreo 16 luni, ceea ce n-ar fi nimic foarte ieșit din comun pentru că normalitatea în castelul zânei se măsoară cu alte unități decât se măsoară în lumea de afară.
Deunăzi aveam o discuție relaxată cu un domn, la un ceai. Relaxată până când am pomenit despre statusul meu de pe facebook la care domnul în cauză a comentat că i se pare foarte sexy. Adică el știe că am fost căsătorită (cu un bărbat :-), m-a ascultat vorbind despre foști (bărbați:-), mi-a prezentat un potențial viitor prinț pentru castel (bărbat:-), dar undeva, în mintea lui, s-a înșurubat ideea că eu și prietena mea am fi foarte potrivite pentru îndeplinirea fanteziilor lui sexuale cu două femei care se sărută. Eu am plusat și am propus să-și aducă și el prietenul cel mai bun să-i vedem cum se sărută. Bleah! Ce oroare! s-a zburlit domnul. Doi bărbați care se sărută sunt scârboși! Nu-i suport pe homosexuali!
Baaaaaang! Adică două femei care se sărută sunt sexy, dar nu și două lesbiene. Din punctul acesta, discursul lui a luat-o razna: evreii sunt sursa răului pe lumea asta, homosexualitatea este o boală care e musai să fie tratată, țiganii trebuie izolați, un om fără de dumnezeu este, prin definiție, rău, arabii sunt teroriști, câinii străzii nu sunt vinovați atunci când mușcă oameni.
E ceva vreme de când nu-mi mai pierd timpul și nici nu-mi mai consum energia combătând astfel de idei tembele, însă de data aceasta mi-era rușinea de înverșunarea interlocutorului meu, de siguranța cu care declama marile adevăruri pe care le deținea, de standardele lui duble și jumătățile de măsură pe care le aplica în orice.
Ce̶a̶i̶u̶l̶ ceaiurile nu ne-au calmat, n-am pătruns niciunul cu argumentele în convingerile celuilalt.
Străbunica mea a ajutat o familie să supraviețuiască în timpurile când erau prigoniți doar pentru că erau evrei. Am cunoscut evrei, am fost îndrăgostită de unul acum mulți ani. Cei pe care i-am cunoscut eu sunt cultivați, inteligenți, educați, împăcați cu trecutul și confortabili cu prezentul, mi-e greu să cred că își petrec timpul conspirând la distrugerea omenirii.
Cunosc homosexuali, i-am susținut deschis la una din manifestările lor publice, sunt oameni veseli, creativi, deschiși la minte, e dificil să mă convingă cineva că acestea sunt simptome ale vreunei boli.
Țigani am și eu drept vecini, chiar aici, în buricul târgului. Da, sunt urât îmbrăcați, înjură, nu se omoară cu munca și își aruncă gunoiul în stradă. Dar și tânărul drăguț, spilcuit, român verde care își parchează Lexusul lângă mine lasă punga cu gunoi lângă lift când tomberonul e la 5 metri depărtare, e drept, în direcția opusă locului unde se află limuzina.
De atei nu vorbesc, aș putea să fiu considerată subiectivă pentru că sunt una dintre ei. Ce știu sigur e că închisorile nu sunt populate de ei...
Arabii nu-mi plac dacă iau în calcul atracția fizică: mă dau în vânt după blonzi înalți cu alură de intelectuali, nu după mustăcioși bruneți îmbrăcați în cearșafuri. Dar sunt convinsă că nu au bombe pe sub cămăși sau în serviete. Și sunt fascinată de cultura și istoria lor.
De câini, numai de bine: nu au ce căuta pe stradă, nu mă voi transforma într-un Cesar the Dog Whisperer și nici nu mă voi specializa în psihologie canină ca să intuiesc dacă javra care doarme pe trotuar stă doar la plajă sau e pusă pe harță și mă va ataca pe mine sau pe Taz, câinele pe care îl țin în lesă, îl vaccinez și-l educ. Așa că nu pot decât să mă bucur că, în sfârșit, s-a votat legea care să reglementeze situația patrupedelor fără stăpân.
Am înghițit ultimele guri de ceai ca și cum ar fi fost mărăcini și am plecat acasă cu concluziile la pachet:
1. Lumea lui ar fi perfectă fără evrei distrugători, homosexuali scârboși, țigani împuțiți sau atei diabolici.
2. Lumea mea ar fi mai bună și mai frumoasă dacă mințile înguste s-ar deschide, dacă educația n-ar mai fi viciată de dogme și ideologii și dacă s-ar inventa vaccinul contra spiritului de turmă.
3. Ceaiul cu rom a fost nașpa.
4. Data viitoare vorbim despre vreme.

Ziua 352. AMR 13.

Da, da, gata, de-acum e sigur, vine Crăciunul: vitrinele sclipesc de globulețe și beteală, la Diverta s-a amenajat un stand cu colinde, afișele cu concertele lui Bănică sunt pe toți stâlpii, la supermarket zac în stive cozonacii aceia Panettone, cu gust și consistență de carton parfumat sintetic, zâna a început să bea ceai seara.
Nu am împodobit niciodată brad la mine acasă, iar de când a crescut giuvaierul familiei, găsim pretexte să nu mai scoatem nici la mama bradul și decorațiunile din cutii: n-are cine să le coboare din pod, ocupă loc, nu avem timp, plecăm pe te miri unde.
Crăciunul acesta vreau să fie altfel, nu pentru că m-ar fi lovit spiritul sărbătorilor în moalele capului, ci pentru că mă simt altfel. Nu neapărat mai bună, mai deșteaptă, mai atrăgătoare, mai bogată, mai sănătoasă, ci mai înțeleaptă, mai sigură, mai liberă.
A fost un an greu, nu urât, doar foarte greu. Crăciunul acesta va însemna sfârșitul lui și-l voi sărbători așa cum nu am mai sărbătorit niciun alt sfârșit: cu brad împodobit în roșu, verde și auriu, cu șosete, reni, moși cu barbă, acadele atârnate unde vezi cu ochii, cu cozonac cu multă nucă și cacao trimis din Bucovina, vin fiert cu scorțișoară, daruri desfăcute la miezul nopții și cu câteva zâne cărora le voi da voie să poarte șoșoni îmblăniți, să se cherchelească și să cânte odată cu George Michael Laaast Christmas I gave you my heart...

Ziua 351. AMR 14.

Am scris deunăzi despre pățania cu prietena mea atât de acrită de viața ei încât s-a apucat s-o facă harcea-parcea pe a mea. Am scris cu calm și am evitat să arunc vorbele grele care-mi treceau și mie prin cap, dar pe care, mulțumită educației, mi le-am înghițit.
Azi Samy, jumătatea mea blondă și rea, pe care o iubesc teribil, a scris și ea despre aceeași pățanie. Tot cu calm, dar cu sarcasm și mult umor, așa cum îi șade ei bine:

A fost odata ca niciodata o zana si o vrajitoare. La inceput fiecare salasuia in barlogul ei , insa vremurile grele si recesiunea din padure le-au adus in acelasi castel. Conditii mai bune, paienjeni mai putini, facturi mai mici.....si-au inzorzonat ele castelul si aleile fiecare dupa gustul ei....zana a pictat norisori pufosi si roz, vrajitoarea a pus cactusi teposi in geam sa goneasca nepoftitii...zana si-a atarnat coronite dragalase pe la usi...vrajitoarea a spanzurat o funie de usturoi...
Dar se intelegeau bine...cu toate ca uneori se mai inghionteau dimineata prin odai, cand zana mormaia nemultumita de achizitiile indecent de scumpe ale vrajitoarei....la ce naiba i-o fi trebuind matura cu motor de 4600 cm??? "Ca sa fug mai repede dupa dusmani".. raspundea hlizindu-se vrajitoarea, in timp ce lustruia coada maturii 4 x 4 ....si se uita chioras la ceaiul de iasomie al zanei..gandind in sinea ei...cum o putea domne' sa bea zeama aia lunga... Si zilele treceau, unele mai senine, altele mai inegurate...insa viata la castel isi urma cursul netihnita....pana cand....intr-o zi ca oricare alta...cele doua iesira la plimbare pe aleile castelului. In vreme ce se plimbau voioase ...Vrajitoarea stramba un pic din nas, cand scurta mai atent vazduhul cu privirea ei piezisa...caci nori negri si bolovanosi veneau spre castel. O sfatui pe zana sa grabeasca pasul, caci furtuna le-ar fi stricat coafurile la amandoua....si brat la brat, pe tocurile lor cui.....se indreptau repejor spe poarta palatului...cand ce sa vezi.... Chiar pe aleea principala, drept in fata lor...bucalat si increzut, maroniu si motzat se lafaia..... un kkt! Uimita , zana se intoarse catre Vrajitoare si o intreba daca are idee ce ar putea fi constructia aceea neasteptata... Vrajitoarea, furioasa pe naivitatea ei, se ratoi la ea .."ce sa fie...tu nu vezi...un mare kkt! "...Zana isi scutura insa buclele castanii si o certa pe vrajitoare...Sammy, Sammy...ce ma fac eu cu tine...vezi numai rele...cum sa fie asta un rahatel? Tu nu vezi ce frumos miroase...ce curbe dragutze are...ce moale si pufos e? Si asa cu nuante diferite...parca ar fi un curcubeu!! "...."Ei poftim..." se incapatana Vrajitoarea...." curcubeu maro...cine a mai vazut...."...."Poate e un mouse de ciocolata de la Armand.."...insista Zana..."Uite ce zic sa facem..." capitula Vrajitoarea...."Hai sa il gustam...si asa ne dam seama" Zis si facut... Zana scoase lingurita ei de argint din posetutza...Vrajitoarea furculita cea neagra.....si amandoua gustara...in timp ce mestecau...se privira in ochi....Zana uimita...Vrajitoarea satisfacuta.... Zana.."Vaaai Sammy...iar ai avut dreptate"
Sammy..."Vezi Zana...altadata sa ma asculti...kkt era...in fine...asta e...BINE CA NU AM CALCAT IN EL! "
O lua apoi pe Zana de brat si intrara tantose in castel...Vrajitoarea jubiland...Zana necajita, cu buclele pleostite...neintelegand cum cineva a cutezat sa faca asa ceva la usa castelului...
"De buna seama un strain...." se vaita ea Vrajitoarei in timp ce sorbea ceaiul de iasomie...
"De buna seama ca tot nu te inveti minte.... isi rasuci nervoasa Sammy parul pe degete in timp ce privea furtuna pe geam....Strainii nu s-ar fi putut apropia atat de usa castelului...cel mult s-ar fi usurat pe gard! "
S-au retras apoi fiecare in iatacul ei... Zana si-a netezit volanasele roz si si-a promis ca nu se va mai impotrivi asa in fata evidentei....iar Vrajitoarea, posomorata...pentru ca desi vazuse kkt- ul acolo cu mult timp inainte...nu a putut sa o fereasca pe Zana de gustul lui! ....si au trait fericite pana cand Vrajitoarea a plecat la Roma :))

Ziua 350. AMR 15.

Sunt zile ca aceasta în care nu pot să nu mă gândesc... Deși a trecut un an, nu pot să spun că am trecut mai departe. Nu mă gândesc în permanență, dar din când în când se insinuează undeva, nu pot să localizez. E ca și cum aș împunge cu degetul o vânătaie deși știu că mă va durea. Și parcă mi-e dor. Și parcă simt iar gustul cafelei cu multă spumă de lapte de dimineața devreme. Și parcă zâmbesc când rostesc vreuna din glumele noastre. Și parcă aștept să termini tu ce ai de spus ca să pot spune și eu ceva. Și parcă nu s-a întâmplat nimic rău și urât, niciodată.
Dar s-a întâmplat. Și atunci flutur din mână prin fața ochilor ca și cum aș alunga un fir de praf. Sunt amintiri false, bărbatul bun, frumos și deștept cu care le-am trăit nu a existat, de fapt, niciodată.

Ziua 349. AMR 16.

-->Ei bine, dragii zânei, viața nu vine cu instrucțiuni de folosință: până nu simți sub talpă ceva moale și până nu simți mirosul, nu știi că în fața ta e o grămăjoară de rahat lăsată în drum de cineva care crede că lumea e wc-ul personal.Mie mi s-a întâmplat recent, m-am trezit cu ambii conduri năclăiți deși eminența blondă și rea dar foarte bună pe lângă casa omului m-a tot atenționat:
-Zâni, vezi să nu calci în mizeria aia mare din fața ta!
-Ce mizerie? Nu vezi ce curat și frumos e trotuarul?
Amu' că mi-am luat-o tare de tot în coafură, ați putea spune să-mi fie de bine și să casc mai larg ochii căci o grămăjoară de rahat e doar o grămăjoară de rahat, n-are cum să fie un curcubeu:

Am obtinut ce am vrut (si nu e glorie, vezi, nici macar asta n-ai ghicit:); nici nu ma astept sa postezi ce scriem pe aici, nu prea ti-ar face cinste: sunt destui cei care, cunoscandu-te, stiu ca in anumite privinte am dreptate; sunt destui cei care, cu minima atentie, te-ar citi mai mult decat ti-ar permite aura de mister pe care ti-o fauresti cu atata efort.

Nu-mi fac iluzii, numai ca o sa faci scurta la mana trimitandu-ma in Junk, caci adrese noi de e-mail se pot crea in cca 5 min.

Ar fi fost la fel de posibil sa fiu un bun psiholog, cu ceva experienta profesionala si personala, care vrea doar sa starneasca. Ori poate cineva care il cunoaste pe Baby (daca zici ca nu este posibil, te anunt ca mijloacele tehnice si logistice prin care poti afla informatii despre o persoana sunt la liber pe piata si nici nu costa o avere)

(…)esti proasta, proasta sau proasta, din trei una. nu-ti dai seama, e clar, am uitat ca ai coeficientul de inteligenta al unei curci fara diploma de licenta...Fetito, n-ai decat sa o faci pe interesanta cu cine vrei, esti rasuflata rau...
Ori poate ai tras ceva pe nas... Cum ar fi fost dacă ai fi făcut-o?

cat priveste curajul, ia de aici: esti patetica, esti praf, esti varza, esti ... ti-ar placea sa fii un pic mai curva in dormitor (din pacate nici asta nu-ti iese, esti frigida, din cauza ca nu esti in stare sa te relaxezi suficient)

habar n-ai de viata, de fapt, treci prin viata facand mult zgomot te bucura aprecierile prietenilor, prea de curand facuti, fara aprecierea lor ai fi ofticata de-a binelea , nu esti confortabila cu tine insati, probabil ca asa se explica multe dintre frustrarile recunoscute, afisate sau nu...

vrei sa continuu? poate episodul urmator, daca esti f f cuminte si i-o sugi bine lui Baby la viitoarea intalnire :) inca o data dai dovada deplinei maturitati - habar n-ai pe ce lume esti, cine esti, ce vrei. si o mai si spui in gura mare.

ce-as mai rade sa descoperi ca Baby are nu o trompeta, ci o orchestra intreaga de suflatori (poate intre timp a mai crescut si el, ceea ce nu pare, din moment ca a clacat pentru o pasarica debila, prefacuta si statuta ca tine)...

Când cineva gândește și îmi scrie așa, încep să mă întreb ce păcate am săvârșit în viața asta și-n toate celelalte de dinainte? În fața cui m-am băgat la coadă la supermarket? Cui i-oi fi lovit mașina în parcare?

Când o persoană insistă să se dea drept altcineva, își creează două adrese de email ca să-mi comunice că nu mă place, dar îmi citește cu sfințenie blogul și reține tot ce scriu și ce comentează alții, îmi studiază hainele, părul, pantofii, prietenii, vacanțele și apoi le critică, e la curent cu toată activitatea mea de pe pagina de facebook, știe tot ce fac, până și sub plapumă, mă cunoaște mai bine decât îmi cunosc eu însămi conținutul poșetei, ei bine, atunci iar scotocesc după răspunsuri: Cui i-oi fi furat iubitul? Cui i-am suflat o promovare din față?

Iar când o persoană își petrece mare parte din timp scriindu-mi emailuri lungi în care mă judecă, mă scuipă, mă înjură și mă târnosește ca pe un mop, atunci începe să mă intrige și vreau să-mi confirm bănuielile: e cineva dintre cei foarte apropiați și e un personaj profund nefericit.
Și mi s-au confirmat. Curios, dar n-a căzut cerul pe mine: una din prietenele mele vechi mă detestă și nu mi-a spus-o niciodată în 8 ani de când ne cunoaștem.
Cum să-mi spună că îmi invidiază jobul pentru că al ei presupune doar plimbat hârtii de la un etaj la altul?
Sau cum să-mi spună că ar vrea să țină și ea un jurnal, dar e incapabilă să formuleze singură chiar și-un paragraf, drept pentru care cere ajutorul colegelor de birou?
Și cum să se arate nemulțumită de viața ei pe care și-o dorește glamouroasă, dar care e total lipsită de strălucire, nu mai bine se leagă de a mea pe care mi-o trăiesc așa cum mă taie capul, fără să încurc pe nimeni?
Sau cum să încerce să se integreze în grupul meu de prietene, nu e mai bine să fie posesivă și geloasă?
Și de ce să nu fie veninoasă când vede că alții și-au împlinit deja visurile la care ea încă mai visează?
Și de ce să se gândească serios la motivele pentru care nu este deloc populară când e mai simplu să privească de sus, să creeze scenarii, să vadă conspirații în tot și-n toate?
Și de ce să-și folosească energia și timpul liber pentru a crea ceva sau măcar pentru a-și spăla vasele din chiuvetă, nu e mai amuzant să scoată fum pe nări pe blogul meu personal?
Așadar o altă ușă închisă, un alt subiect care mă preocupă azi și atât, o altă lecție de care aș fi vrut să mă lipsesc, chiar nu țin morțiș să devin de piatră. Și-un răspuns la o întrebare pe care mi-am tot pus-o încă de la primul ei comentariu: oare astfel de oameni fac astfel de lucruri pentru că sunt proști sau pentru că sunt răi?
Mi-a trebuit ceva vreme să realizez că, pentru a face rău, e nevoie de un dram de inteligență, nu mult, doar cât să-ți permită să gândești și să te diferențiezi de o plantă...

Ziua 348. AMR 17.

Trebuie că o iubesc mult pe sor'mea dacă m-am lăsat convinsă să ies din patul meu cald unde zăceam pe la 11 și să merg să-i văd și să-i ascult pe Holografi în Tribute. Nu-mi plac, dom'le, nu mi-au plăcut niciodată, ba mai mult, Și băieții plâng mi se pare cel mai penibil dintre toate cântecele pe care le-am auzit vreodată.
Și n-a fost suficient că au început să cânte pe la 1, a trebuit să avem masa fix sub aparatul de aer condiționat de mi s-au activat toate reumatismele știute și neștiute din oase, așa că a doua zi am pierdut-o trăgând de nas, strănutând, smiorcăindu-mă, ridicându-mă din pat doar ca să mă mut pe canapea și de pe canapea doar ca să mă mut în pat.
Or fi semnalele bietului meu trup că ar trebui să o las mai moale și să nu-l mai schingiuiesc în halul ăsta? E așa de greu pentru el să mai susțină nevoia mea de socializare și după lăsarea întunericului? Îl hrănesc sănătos, îl ung cu cea mai fină pomadă, îl iau cu mine peste tot, îi dau fresh de portocale dimineața, îl culc în așternuturi curate... Aaa... să se fi răzvrătit că i-am dat într-o zi o pungă de pufuleți? Sau că am mâncat porcăria aia de specialitate libaneză de la Spring Time?
Zău, dragă trupule, din când în când ai putea și tu să mai închizi ochii că n-o fi foc dacă mai mănânci și fast food...
Hai să facem pace, promit că de mâine beau două pahare de apă pe stomacul gol, first thing in the morning, dar numai ajută-mă să mă extrag dintre perne, trebuie să ajungem la cina cu prințul "Vai-Ce-Cățel-Drăguț-Și-Ce-Bine-Vă-Stă-Împreună-Dar-Eu-Nu-Concep-Să-Stau-Cu-Un-Animal-În-Casă"

Ziua 347. AMR 18.

Știu că e noiembrie afară, dar eu vreau azi să scriu despre octombrie. Și despre cum trei luni pot schimba trei lumi, a mea, a ta, a noastră.
Ai plecat trist, mai trist decât erai când ai venit și mi-a părut rău că nu mi-am propus din capul locului să te fac să zâmbești, eram atât de preocupată de surâsul meu regăsit! Și de desenele mele elaborate, negru pe alb, prin care țineam morțiș să-ți explic care sunt schema și regulile jocului. Am lăsat un singur colț de foaie alb, nedesenat; mi-am zis că nici măcar nu vei băga de seamă. Era blankul meu, spațiul meu cât unghia în care nu doream să fim doi, ci eu singură. Tu ai citit în diagonală întreaga pagină și ți-ai fixat privirile pe colțul meu alb, nedesenat.
Îmi pare rău, dar n-am putut să ți-l dau, poate tocmai pentru că l-ai vrut atât de mult.
Nu găsesc nimic de dăruit în afară de vorbe... stai... poate un secret: octombrie acesta l-am simțit numai al nostru, cel mai frumos și mai cald pe care l-am trăit vreodată.
Va fi bine, ai să vezi...

Ziua 346. AMR 19.

Mi s-a întâmplat rar ca o întâlnire de afaceri să se transforme într-una de plăcere și să se întindă pe câteva ore bune. Cea de azi a fost cu un prieten din copilărie, practic ne știm de la grădiniță. Ok, n-am poștit împreună țigările prin wc-ul școlii și n-am tras din același pai vodka din cutie, dar chiar am fost prieteni buni până am plecat fiecare la facultate.
Ne-am regăsit pe Facebook, cum altfel!, și am descoperit și că putem lucra la un proiect împreună, drept pentru care ne-am întâlnit să discutăm. Și-am discutat despre proiect vreo 15 minute, restul pana la 180 ne-am hlizit, ne-am tachinat, l-am pus la curent cu marile "drame" din viețile noastre, a apărut și Nicol, am mâncat, am mai vorbit serios încă vreo 15 minute după care, cu greu, ne-am dat duși pe la casele noastre. Nimic ieșit din comun, încă o seară petrecută cu oameni faini, mi se întâmplă des. Surpriza mare a venit imediat după ce ne-am despărțit: am aflat că fetelor le-a plăcut foarte mult prietenul meu din copilărie. Recunosc că am stat cu inima cât un purice, le știu cât sunt de pretențioase. Cu una tocmai dezbătusem subiectul "cine plătește taxiul atunci când îl împarți cu un bărbat cu care ai petrecut întreaga noapte", pe cealaltă o aud zilnic boscorodind câte un mascul care nu i-a deschis portiera sau care n-a fost în stare să-i trimită un buchet de flori de ziua ei deși se declară maaaaare admirator.
Domnul nostru de aseară a fost impecabil. Las' că era tuns regulamentar, bărbierit, parfumat, cu cămașa băgată în pantaloni, cu costumul impecabil călcat și pantofii lustruiți. Las' că ne-a scos din încurcătura de a nu ști de care și câtă pizza să comandăm (pentru că deodată toate eram la dietă deși ne era foame de-am fi mâncat și lemne), cerând câte una din fiecare. Pe deasupra mai era și galant, amuzant, tolerant cu derapajele noastre către discuții pur feminine, ba chiar disponibil să intre într-un joc al nostru, a cărui miză e derizorie, dar care ne va satisface orgoliile pentru o bună bucată de vreme.
Mi-a fost drag de el, eram mândră că prietenul meu de la grădi s-a făcut om așa mare și important și m-am bucurat tare, tare că zânele mele s-au simțit zâne pe bune în compania lui.

Ziua 345. AMR 20.

A fost odată o zână când bună, când rea, după cum o cerea situația sau persoana în cauză, o zână care trăia într-un castel frumos și vesel, populat de căței cuminți, zâne simpatice, ibrice de cafea, idei crețe, prinți pe cai albi sau verzi pe pereți, dovleci copți în sobă și făcuți plăcintă, vrăjitoare haioase pe mături nebune și tot felul de alte făpturi care-și duceau traiul care printre flori, în plin soare, care mai ascunse în umbră, prin crăpăturile pereților, pe unde găseau și ele loc și se simțeau mai bine.
Și tare frumoasă mai era viața la castel, regulile erau simple, puține și clare: nu cere ce tu însuți nu poți să dai, ești iubit pentru cum ești, nu pentru cum vrei să pari, ce ție nu-ți place, altuia nu face, distracție înainte de toate.
Simple, puține și clare, dar tot se găsesc amatori să le încalce, slavă Universului că nu se întâmplă prea des! Poate de aceea, atunci când se întâmplă, rămâne stăpâna castelului cu gura căscată ca la dentist, cu tot cu mirosul de iodoform aferent, concretizat în întrebarea de ce mama naibii?
Nu că m-ar traumatiza sau că m-ar destabiliza, dar nu înțeleg și gândul că nu înțeleg nu-mi dă pace și gata.
Adică luni de zile te-ai zgâit peste gard și-ai zgâriat cu unghia pe la poarta castelului, dorindu-ți să intri, iar când ți s-a deschis și-ai fost poftită în casă și la masă, tu te apuci să reamenajezi grădina și să redecorezi castelul, pretinzi toate porțiile de mâncare din farfuriile care stau frumos pe masă și toată atenția zânelor care stau în jurul mesei. Ba mai și începi să te declari nemulțumită de vreo zânuță care are de multă vreme pernuța ei în castel, ba mai și tuni și fulgeri la adresa vrăjitoarei preferate care stă de-a dreapta zânei de când lumea și pământul, ba mai și arunci cu vorbe grele în cea mai bună și mai blândă dintre noi și care numai că nu ți-a întins covorul roșu atunci când ai pășit sfioasă pentru prima oară în castel.
Aș fi trăit cu toate astea și nu te-aș fi gonit de la castel căci nu suntem niciuna vreun soi de Maica Tereza. Aș fi ignorat micile meschinării și aș fi închis ochii la sensibilitățile tale de domnișoară crescută la pension. Aici nu cultivăm perfecțiunea, dar nici producția de serie.
Când sapi și torni, se formează noroi. Îmi și imaginez la ce te gândeai în timp ce amestecai praful cu apa... Hmmm, ce mare e tentația de a face câteva gogoloaie și de a le arunca pe rochia zânei! Aș putea să le arunc când stăm față-n față și mă vede, astfel îi va fi clar că sunt nemulțumită de prestația ei și mă va întreba de ce îi murdăresc rochia. Și-atunci îi voi spune și îi voi da ocazia să devină o zână mai bună. Dar, cum nu prea mă dă curajul afară din casă și cum știu ce limbă ascuțită posedă, nu ar fi mai bine să mă ascund eu într-un tufiș și de-acolo să arunc gogoloaiele fără ca zâna să știe de unde vin?
Ia hai să mai sap și să mai torn, nu se știe când voi avea nevoie de o cantitate mare de noroi...

Ziua 344. AMR 21.

În fiecare an, cam pe la începutul lui noiembrie, începe să-mi dea târcoale tentația de a schimba agenda. Cea de anul acesta mi-a plăcut cel mai mult, are copertă de piele maro camel și, când e închisă, marginile foilor se văd aurii. Cea pe care abia astept să o încep este neagră și e ștanțată cu un Cerrutti elegant și sexy -my, my, my, câte fițe, își zice în momentul acesta Laura și se aruncă peste tastatură ca să-mi mai zică ea vreo două :-)
Zilele acestea tânjesc după haine noi, provocări noi, oameni noi, an nou, întâmplări noi.
Dar nu chiar așa de noi, nu total diferite de ce am acum în dressing, în minte, în suflet. Să se revizuiască, dar să nu se schimbe nimic, cum ar veni. :-) Să-și schimbe doar puțin look-ul, știu și eu? Să-și facă breton poate... sau să-și schimbe forma sprâncenelor.
Sfârșiturile de an mă prind mereu obosită și cu mintea vraiște într-o multitudine de planuri și idei pe care le tot strâng și pentru aplicarea cărora n-am niciodată timp sau dispoziție.
Acum câțiva ani citeam Eat, Pray, Love-de departe, mult mai reușită decât filmul-și mă gândeam ce viață măruntă, burgheză, îndestulată, comodă, anostă, comună duc eu când în lume se întâmplă atâtea lucruri interesante, periculoase, incitante, numai bune de trăit și de povestit.
Acum două seri cinam cu un englez stabilit în Olanda, dar care locuiește pentru moment în Nairobi și a venit într-o scurtă vizită în Romania. El îmi povestea despre safariurile pe care le organizează în Kenya, eu mă gândeam cât de periculoasă e munca la mine în atelier: ace și foarfeci peste tot, dom'le... El pomenea de lei, leoparzi și elefanți, eu mă gândeam la clienta căreia nu i-am putut răspunde la întrebarea: de ce o lumânare de botez nu este la fel de înaltă ca lumânarea de nuntă? El vorbea înflăcărat despre braconieri, mie-mi crescuse tensiunea amintindu-mi ce teanc de plăți am iar de făcut. El pășea hotărât și dădea din brațele goale pentru expresivitate, eu aveam grijă să nu-mi zdrelesc tocurile prin piatra cubică din centrul vechi...
Wow, ce seară plină de adrenalină am mai avut! De fapt, ce zic eu aici!?! Toată viața mea e marcată de adrenalină pură! De exemplu, acum mi s-a zgâriat puțin cristalul din care e făcut cadranul ceasului...

Ziua 343. AMR 22.

Pițipoancele lovesc din nou! :-)
Toată săptămâna am tânjit după o pauză cât de mică în timpul zilei ca să mă pot uita în liniște la frunzele care cad; le vedeam cu coada ochiului pe geamul biroului, dar n-am avut răgaz să urmăresc nici măcar una de când se desprindea de pe crenguța ei și până atingea asfaltul...
E puțin, nici mie nu-mi ajunge. Mă dau bătută, nu știu cum să-l opresc sau măcar să-l încetinesc, tot ce știe timpul să facă e să treacă. Cine sunt eu să mă împotrivesc? Cine ești tu să ceri mai mult?

Ziua 342. AMR 23.

Azi faci clătite!
Dar de ce eu?
Pentru că ești lungă și deșirată, asta a fost motivația Ralucăi la protestele mele și pretext pentru a mă trimite după tigaie, ulei, zahăr vanilat.
De restul s-a ocupat ea, făină, 3 ouă (cică vânzătoarea s-a rugat de ea să ia 4, erau ultimele și i se părea ciudat să rămână cu unul... Blonda nu și nu, dom'le, că ea are nevoie doar de trei), apă minerală la 500 ml-promoție la apa plată-și lapte. După care și-a pus posteriorul frumos în scaunul de birou și m-a anunțat că ea are de făcut liste pentru evenimentele din we, urmată de Nicol cu un posterior la fel de frumos înșurubat în celălat scaun de birou, purtând o conversație telefonică plină de importanță.
Amețită cum sunt, am ales să coc clătite după o rețetă deloc spornică, pe care și mama o folosea când eram eu și sor'mea mici: după 30 de minute în care ai impresia că ai copt vreo 2438, în farfurie tot două sunt. Hi hi hi, ho ho ho, până m-am prins că doamnele de mai sus filozofau și gesticulau ca să-mi distragă atenția și, pe la spatele meu, executau fără milă clătitele cu muniție dulce de Nutella sau gem de prune...
Păi cum naiba să nu fiu lungă și deșirată dacă mă exploatează în halul acesta? Ieri supă, azi clătite... nici nu vreau să mă gândesc ce s-ar face fără mine...
În altă ordine de idei, una din zâne s-a logodit. Să-ți fie cu noroc, Roxana! Don't worry, once a fairy, always a fairy! :-)

Ziua 341. AMR 24.

Ora 10 00 AM
R-Bună dimineața, draga mea prietenă!
Z-Bună dimineața și ție, iubita mea colegă!
R-Să pun de cafea? Am luat și niște prăjiturele de-li-cioa-se.
R-Mulțumesc, draga mea, dar tocmai am turnat în cești cafeluța așa cum îți place ție, cu zahăr și puțin lapte.
Z-Oh, bine, mâine am să mă trezesc mai de dimineață și am să te aștept și eu cu cafeaua fierbinte.
R-Hai să stăm puțin pe canapea și să mai povestim, avem suficient timp, suntem în grafic cu toate comenzile, avem totul sub control. E joi, putem să spunem că a început week-endul...
Z-Sigur că da, ce organizate suntem! Ce eficiente! Ce bucurie să lucrăm împreună!

În realitate, noi dialogăm cam așa:

Ora 10 00.
R-Ce faceți, panaramelor?
Z-Heeei, nu intra că e ud pe jos, așteaptă până se usucă! MAYA, pleacă de la castronul lui Taz!
R-Ți-a adus aia banii?
Z-Mă lași? Începuși cu noaptea în cap să mă toci la creier?
R-Vezi că a suplimentat Andreea comanda cu încă 16 și vezi să fie gata cele 2543 de borcane cu miere până la 11 00! Și mai am și niște brățări, vreo 20 așa... Și 15 guest book-uri, unul cu camee verde cu buline roz, unul cu pasăre kiwi pe copertă, unul cu o navetă spațială pe orbită...
Z-Piei! Și de ce ai stat până azi, joi, când puteai să mi le dai de luni?
R-N0am fost atentă, ce vrei acum? Să mă spânzur?
Z-Nu, nu e nevoie să te spânzuri tu, te spânzur eu cu mare plăcere! MAYA, pleacă de la castronul lui Taz! Hi, unde e Taz? IAR AI LĂSAT UȘA DESCHISĂ ȘI A ZBUGHIT-O AFARĂ!!! MĂ OMORI CU ZILE!

Ora 11 00...
Z-Ralu!
R-Nu-i aici!
Z-Bine, să-i comunici că nu mai avem panglică verde cu buline roz.
R-Am să-i spun când revine...

Ora 12 00.
Z-Ralu!
R-Tot nu e aici!
Z-Bine, spune-i că naveta noastră spațială seamănă cu o pâine de casă...
R-Am să-i spun când revine...


Ora 13 00.
R-Ți-a adus AIA banii?
Z-Nu.
R-...

Ora 18 00.
R-Zâniiiii...
Z-Aoleu, când stai proțăpită în tocul ușii și dai din gene e de rău...
R-Am descoperit că mai aveam un coșuleț pe o listă, nu l-am văzut, ce vrei acum, să mă spânzur?
Z-Nu, nu te deranja, mă spânzur eu în locul tău!
R-Te iubesc!

Ora 21 00.
R-DA!
Z-Ce da, că tu m-ai sunat pe mine!
R-Hai să-ți zic ce mi s-a întâmplat azi la semafor...

Miresele vesele

Nu știu alții cum sunt, dar mie-mi place de mor când știu că miresele poartă în cea mai frumoasă zi a lor accesorii lucrate de mine. :-)