What a man, what a man

Fără să intenționez, am ridicat mingea la fileu unuia dintre cititorii mei care, în mod nesperat, n-a dat-o în out și nici n-a tras cu toată forța brațului, ci doar mi-a trimis-o elegant, numai bine să fac o preluare la fel de elegantă și să i-o retrimit în teren. De data asta țintit. 

Recunosc că n-am avut timp să citesc foaie cu foaie blogul lui, am avut încă o săptămână de groază la serviciu, dar ce am apucat să citesc a fost destul încât să-mi propun ca în w-e să mă desfăt cu textele lui stând în leagăn și mâncând cireșe. 
Are umor. Are cuvintele la el. Are abilitatea de a scrie pe placul femeilor. Are curajul de a scrie despre acele lucruri pe care bărbații, în general, le socotesc slăbiciuni. 
Scrie despre el cu s̶i̶n̶c̶e̶r̶i̶t̶a̶t̶e̶ acea doză de exhibiționism și narcisism pe care le apreciez la blogurile personale. Scrie despre dragoste, dor, frici și cine mai știe ce, abia aștept să descopăr.
Aceasta e scrisoarea lui de intenție.

În urmă cu doar câteva săptămâni am scris că nu mă însor, dar atunci nu eram la curent cu criteriile care te fac eligibil pentru această aventură. Aveam să le aflu astăzi de pe Jurnal de Zână și practic nu m-am putut abține să nu verific cam câte cerințe aș putea bifa. O urmăresc de câteva luni și astăzi, pentru prima oară întrezăresc o șansă.

Să completăm, așadar, formularul de selecție al Zânei Bune Rău, pus la dispoziție cu drag pe blogu-i personal. (Linkul l-am adăugat pentru că nu-mi e teamă de concurență). Inițial am crezut că este formularul de selecție al bărbatului desemnat a reprezenta rasa umană în prima întâlnire cu extratereștrii. Caz în care eram direct interesat. Ulterior aveam să aflu că este doar o lista provizorie și parțială (asta cred eu) a criteriilor de selecție a zanului. Asta m-a făcut să devin și mai interesat. Privind spectrul orizontului meu de viață, întâlnirea cu extraterestii este practic garantată. Cum NASA nu caută zâne, ci omuleți verzi, probabilitatea de a întâlni o a doua zână, care să mai fie și liberă, este foarte mică, deci o oportunitate care nu trebuie scăpată.

Îmi închipui că a fi cu o zână, e ca și cum ai lucra pentru o multinațională. Nu știi exact ce vrea, nu crezi că vei face față, trebuie să fii rezistent la stress și disponibil la un orar de muncă prelungit în noapte, disponibil pentru călătorii în țară și în afara ei și poate cel mai important lucru pe care trebuie să îl accepți este că nu mai poți lucra pentru alți clienți. Condiții grele, dar recompensa e pe măsură! Mamă, mamă, ce bărbat ai fi dacă ai reuși! Cum eu n-am lucrat niciodată într-o multinațională, îmi doresc neapărat să mă prezint măcar la un interviu. Deci, toată lumea degetele-ncrucișate pentru că Marius completează formularul!  

[Zâna]: Să fie bărbat, nu cățeluș orfan.

[Eu]: Bărbat sunt. Câine am avut 8 ani, deci pot face diferența. La cerere pot fi și cățeluș.

[Zâna]: Să știe ce vrea, ce poate și ce-i place. 

[Eu]: Știu ce vreau. Nu știu ce îmi place, dar cu siguranță știu ce nu îmi place. Am rămas surprins să constat că îmi pot plăcea teribil de mult lucruri/evenimente/melodii/etc. pentru care aș fi jurat că nu sunt de mine.

[Zâna]: Să mă facă să mă simt singura femeie din lume.

[Eu]: Garantat. Una caut, una vreau să găsesc. Doar că uneori e posibil să fii singura femeie nefericită din lume.

[Zâna]: Să râdă în hohote.
[Eu]: Mă opresc rar. Vei avea probleme cu somnul din pricina asta.

[Zâna]: Să știe răspunsul la milionul de chestii care-mi sunt mie necunoscute.

[Eu]: Pe lângă milionul pe care mi-l ceri, mai am câteva milioane de lucruri pe care nu le cunosc nici eu. Poți sta liniștită, însă, pentru că ce nu știu îmi imaginez. Deci, voi părea a le ști pe toate.

[Zâna]: Să poarte discuții profunde la țigara de după.

[Eu]: Nu fumez, dar în cantități reduse îmi place fumul de țigară. Se pune? Ar mai fi totuși o problemă: după, axonii mei își cam pierd capacitatea de a conduce impulsul electric. Nu am putea discuta profund înainte sau pe parcurs? Ar fi și o a doua problemă care ma îngrijorează: ai fuma cam mult!

[Zâna]: Să țină pasul cu planurile mele. 

[Eu]: Cât timp planurile tale includ și o bere rece din când în când, mă țin scai de ele. 

[Zâna]: Să se descurce cu imaginația mea și visurile mele.

[Eu]:  Dacă e ceva ce am, atunci am imaginație. 

[Zâna]: Să nu sforăie.

[Eu]: Doar când beau mult, ceea ce se întâmplă destul de rar. În plus, reacționez la lovitura cu cotul.

[Zâna]: Să nu meargă la baie de 3 ori pe noapte.

[Eu]: Jur că odată trimis la culcare stau (aproape) cumințel până dimineață.  

[Zâna]: Să mă lase să dorm atunci când dorm. 

[Eu]: Nu pot garanta asta, dar și eu sunt rău la somn, așa că știu cum e să te trezească cineva doar pentru că se plictisește.

[Zâna]: Să nu plângă, să nu se plângă.

[Eu]: Între noi fie vorba cred că la The Notebook și la Sweet November am lăcrimat, dar sunt cu un cap mai înalt ca tine (cred și sper) deci tu nu vei vedea. În restul timpului sunt OK. Iar de plâns nu mă plâng pentru că am învățat în urmă cu ceva timp că un gentleman nu se plânge niciodată, iar dacă o face în niciun caz în fața unei femei.

[Zâna]: Să mă accepte așa cum sunt.

[Eu]: Păi cum altfel? Ești prea bine conturată ca să mai pot schimba ceva. Și chiar dacă aș reuși, unde ar mai fi farmecul?

[Zâna]: Să nu se simtă în competiție cu mine, ci în echipă.

[Eu]: Tu pe stânga, eu pe dreapta. În zilele număr prim din lunile pare, schimbăm.

[Zâna]: Să nu-mi ceară să mă plimb prin ploaie și apoi să dea ochii peste cap când fac programare la coafor.

[Eu]: Cu o condiție: să nu dai ochii peste cap când vezi ce tricou am pe mine. Sunt convins că stăpânești metodele prin care să mi-l schimbi.

[Zâna]: Să nu-mi pretindă că tramvaiul 15 e romantic și se numește Dorință.

[Eu]: Ce tramvai? Mersul pe jos e romantic. Tramvaiul îl luăm doar dacă ai obosit, vine ploaia și avem programare la coafor! ;)

[Zâna]: Să nu considere că treaba lui e să se uite la meci și a mea să mă oglindesc în smalțul cratițelor. 

[Eu]: Puteai să mai adaugi: "... să mă oglindesc în smalțul cratițelor între două drumuri, după bere, la frigider". Eu gătesc. Tu te uiți la meci?

[Zâna]: Să nu-mi critice prietenele.

[Eu]: A-mi spune părerea nu înseamnă că le critic.

[Zâna]: Să-mi respecte familia.

[Eu]: Garantat! Zână, zân, zânișor, zâne, etc.

[Zâna]: Să mă lase să ascult muzică tare în mașină.

[Eu]: Sunt cam tare de urechi, deci sunetul e pe măsură. 

[Zâna]: Să zică Hai. 

[Eu]: Hai.

[Zâna]: Să răspundă Mergem când zic Hai.
[Eu]: Mergem! (cu voce tare). Dumnezeu cu mila! (în gând)

[Zâna]: Să nu se creadă vreun John Travolta când ieșim să dansăm.

[Eu]: Primul compromis. Bine că sunt la finalul listei. Cu sau fără Travolta, dansăm!

[Zâna]: Să nu-și mănânce de sub unghii.

[Eu]: Îmi păstrez tabietul ăsta pentru după Apocalipsă când vom trăi în peșteră și ne vom hrăni cu iarbă fosforescentă.

[Zâna]: Să nu-mi spună că mă iubește la 3 săptămâni de când ne-am cunoscut.

[Eu]: Eu sigur rezist. Nu știu ce să spun despre tine! :p

[Zâna]: Să nu-mi ceară socoteală pentru gândurile mele și locurile prin care hoinăresc ele.

[Eu]: Ce nu știi, nu te poate supăra, nu? Oricum nu mai am nici eu toate bărcile la mal. Mi-au mai rămas doar o barcă cu rame și o hidrobicicletă. Restul flotei este de mult pierdută-n larg.

Mă simt ca după un examen la DCE (aka Dispozitive și Circuite Electronice). Sunt extenuat. Mă retrag. Seară bună, tuturor!

Cu scrisoarea aceasta a reușit să mă însenineze după o zi cumplit de grea și de lungă, să câștige din partea mea și a prietenelor mele like-uri pe pagina lui de Facebook și admirația și recunoștința noastră veșnică pentru că ne-a reamintit că poveștile frumoase nu sunt numai cu zâne.

Botez David Ciprian

Botez Sarah Alessia

Intelligent people, please reproduce more

Ascultam deunăzi o  conferință Ted-ex despre inteligența evoluționistă a reproducerii și formării cuplurilor, rumegam liniștită (câțiva biscuiți și) informația nouă cum că deja vorbim de o relație lungă atunci când aceasta atinge 6 luni (nu vă opriți aici, speakerul e chiar bun și are mult mai mult de transmis :-) și mă gândeam la ai mei care sunt de vreo 40 de ani împreună. Sor' mea e măritată și ea de vreo 20...
Vreau și eu, dom'le, o relație din asta lungă. Dar numai cu cineva care e capabil:

Să fie bărbat, nu cățeluș orfan.
Să știe ce vrea, ce poate și ce-i place.
Să mă facă să mă simt singura femeie din lume.
Să râdă în hohote.
Să știe răspunsul la milionul de chestii care-mi sunt mie necunoscute.
Să poarte discuții profunde la țigara de după.
Să țină pasul cu planurile mele.
Să se descurce cu imaginația mea și visurile mele.
Să nu sforăie.
Să nu meargă la baie de 3 ori pe noapte.
Să mă lase să dorm atunci când dorm.
Să nu plângă, să nu se plângă.
Să mă accepte așa cum sunt.
Să nu se simtă în competiție cu mine, ci în echipă.
Să nu-mi ceară să mă plimb prin ploaie și apoi să dea ochii peste cap când fac programare la coafor.
Să nu-mi pretindă că tramvaiul 15 e romantic și se numește Dorință.
Să nu considere că treaba lui e să se uite la meci și a mea să mă oglindesc în smalțul cratițelor.
Să nu-mi critice prietenele.
Să-mi respecte familia.
Să mă lase să ascult muzică tare în mașină.
Să zică Hai.
Să răspundă Mergem când zic Hai.
Să nu se creadă vreun John Travolta când ieșim să dansăm.
Să nu-și mănânce de sub unghii.
Să nu-mi spună că mă iubește la 3 săptămâni de când ne-am cunoscut.
Să nu-mi ceară socoteală pentru gândurile mele și locurile prin care hoinăresc ele.

Mda, știu, vrabia mălai visează iar eu trebuie să mă mulțumesc cu relațiile mele ultrascurte. Măcar astea nu se lasă cu dureri și nici nu se termină în chinuri. Că doar n-o să plâng după o periuță de dinți lăsată în urmă...

Mă doare capul

Nu știu dacă e din cauza presiunii atmosferice, a foamei, a lipsei de somn, dar mă doare rău. Tot e bine, de dimineață mă durea și spatele. N-am analgezice după mine, așa că trebuie să mă mulțumesc cu terapia cu puțin roz; azi o rochiță din hârtie și satin pe care am cusut-o/lipit-o/desenat-o în timp ce ronțăiam un măr. Nu-mi dau seama dacă am la ce s-o folosesc... da' ce, care castel nu are chestii drăguțe și inutile? Deocamdată am întins-o la uscat.

Marturii botezuri 26 mai

Propunere mărturii Ileana și Rareș

Dragilor mei Ileana și Rareș, doi tineri frumoși și veseli, le-am propus, ca mărturii pentru nunta lor din iulie, un măr roșu învelit în hârtie veche din podul casei Crisandrei și decorat cu un baton de scorțișoară, câlți, sfoară și frunză din fetru.
În loc de " Vă mulțumim că ne sunteți alături!", citate amuzante: "În casa noastră, eu sunt șeful. Soția mea e doar cea care ia deciziile." Sau "Eu și soția mea am trăit fericiți 20 de ani. Apoi ne-am întâlnit."
Propunere acceptată cu entuziasm la 3 minute de la primirea acestor fotografii.
Case closed!

Dacă mor, tu cui rămâi

Fix cu ciorapii ăștia roșii eram când un tembel cu Logan era să mă izbească azi pe trecerea de pietoni. N-avea cum să nu mă vadă! Am înțepenit când am auzit zgomotul roților înfrânate și am făcut ochii întâi miiiici, mici, apoi maaaari, mari. M-am adunat repede, am reușit chiar să nu leșin acolo de frică și am continuat să traversez demnă. Nu știu ș̶o̶f̶e̶r̶u̶l̶ tembelul, dar eu cred că eram albă ca varul și-mi tremurau gleznele-n pantofi de numa-numa. De aici încolo, n-am mai fost bună de nimic...
Doar să mă gândesc cum ar fi lumea fără mine. Groaznică, evident, dar s-ar descurca ea cumva, doar a trecut prin atâtea războaie, epidemii, acum și încălzirea globală...

Mi-am dat seama că nu sunt pregătită să mor, în primul rând pentru că am luat niște avansuri de la clienți și nu pot să mor așa, neserioasă, dar și că ar fi foarte înțelept să las negru pe alb ce dorinți mă încearcă atunci când mă gândesc la propriile-mi funeralii.

În primul rând, vă implor să nu-i lăsați pe mami și pe papa să se ocupe de treaba asta, sunt în stare să mă bage în pământ cu alai de popi, în rochie de mireasă și cu bani pe ochi. Și să plângă, să se căineze și să-și frângă mâinile după b̶o̶b̶o̶c̶u̶l̶ floarea lor de fată. Și să-mi pună și-o cruce  urâtă de marmură la cap. Cu îngeri în stânga și-n dreapta. Nu, dom'le, nici nu încape vorbă! Nu mă țineți voi pe mine în întuneric și-n strâmtoarea aia de 1/2m.

Dacă nu mor pe loc și intru în moarte cerebrală, poftiți de luați tot ce se poate; în afară că e totul gratis, puteți să vă bazați pe organele interne, am avut grijă de mine ca de ochii din cap, sunt sănătoasă tun.  

Dacă mai rămâne ceva, vreau să mă îmbrăcați într-o rochie frumoasă. Da' frumoasă! Nu una de seară, una romantică și înfoiată. Neapărat cu sandale fine, unghii roșii, părul bucle. Nu cu coc că nu-mi stă bine. Și cu machiaj profi, vă rog, sigur voi avea cearcăne.

Și-așa să mă incinerați (mereu am fost o friguroasă) și mă împrăștiați pe o plajă, n-are importanță unde, lângă mare să fie. Sau prin sudul Franței, dacă are cineva drum pe acolo. Și să nu vă prind îndoliați și plângând în batiste nici măcar o zi că mă scol și vă bântui de nu vă vedeți!
La pomană, vreau șampanie, căpșuni, ciocolată, macarons, bezele și fondante. Și să cânte Queen. Și Muse. Să râdă oamenii, să fredoneze și să danseze. Și, de-a doua zi, să zâmbească și-n locul meu de câte ori sorb dintr-o ceașcă de cafea cu lapte,  mănâncă un ecler, călătoresc la Paris, poartă diamante, mângâie un cățel alb și pufos, dorm în pijamale de mătase, destupă o sticlă de Prosecco, fac dragoste cu pasiune, simt o rază de soare pe piele, se destrăbălează prin Tribute, stau cu nasul într-o lalea albă sau se uită la Love Actually.


Declar că aceasta este ultima mea voință,
Fairy

Coffee? Tea? Me?

Ca să rămânem în aceeași dispoziție de visare

Such a perfect day

De multe ori mi-am dorit ca și gramatica limbii române să permită adjectivelor "perfect" și "complet" să aibă grade de comparație ca să nu mai fiu nevoită să pun titluri în engleză pentru a descrie momentele trăite pe aici, pe la castel. 

Vineri aveam capul mare și nervii praștie, îmi tremurau mâinile de oboseală și ardeam să fug undeva în lumea largă, dar niciodată nu pot să fug atunci când vreau eu, ci doar atunci când pot alții, când am suficienți bani pe card sau când nimeni nu se mărită/însoară/botează/serbează/aniversează. Și totuși am lăsat totul baltă, mi-am luat prietena de toartă, și-am plecat. Nu în lumea largă, ci mai aproape, la mare. Pe o plajă pustie, bineînțeles, că nu ne amestecăm noi, zânele, cu turiștii. 

Știi drumul? (Ăsta e stresul vieții mele: nu rețin repere, nu știu să citesc hărți, gps-ul mai mult mă încurcă, mușchiul de pe copaci numai spre nord nu stă, Steaua Nordului n-o deosebesc de alte mii de stele, habar n-am de unde a răsărit soarele, tuburile metroului londonez sunt un coșmar, pe scurt, am o mare problemă cu orientarea și poziționarea în spațiu. De aceea nu mă aventurez să plec singură nicăieri, există o mare probabilitate să mă pornesc spre Bruxelles și să ajung la Rio de Janeiro.)

Îl știu, dragă, am fost acolo de atâtea ori! 

Hai atunci!

Și-am ascultat Rock FM, și-am cântat balade, și-am mers cu geamurile deschise de era să ne pierdem genele false, și-am mâncat caramele din acelea care se lipesc de cerul gurii, și-am suspinat la aduceri aminte estivale...

Zână, trebuie să ne întoarcem, am ratat intrarea!

Păi nu ziseși că știi drumul cu ochii închiși?

...

Ne-am întors vreo 20 de kilometri, nu mai mult. 

Nț, lasă-mă pe mine de-acum! Și-am preluat comanda cu foarte mare responsabilitate: am început să mă uit după indicatoare.  Minune! A funcționat: am ajuns pe cea mai frumoasă și pustie plajă, exact cea pe care o căutam. Și-am zăcut pe scoici nesparte de valuri sau de pași și-am lăsat acolo nervii și dorurile toate.