Lăsați zânele în pace!

Mi-a trimis o prietenă fotografia aceasta acum ceva vreme. Am râs puțin și am remarcat că cel de-al doilea i de la "fii" este post procesat, a fost adăugat ulterior, nu știu dacă și pe zidul clădirii din Timișoara sau doar în fotografie. Apoi am tot văzut-o share-uită ca pe o lozincă a curentului pe care eu îl numesc Noua Femeie, cea care e freelancer, are, posibil, un copil sau chiar doi, obligatoriu un animăluț și un blog și a scris o carte sau are măcar una în producție.

Noua Femeie a tăcut mulți ani, dar acum, gata, și-a adus aminte că are o voce și viziune și ce are ea de spus nu poate fi spus cu o voce leșinată, feminină, vrea mai mult, vrea o portavoce care să-și facă treaba și să amplifice forța de penetrare a discursului, dar care să nu-i acopere buzele senzuale și jumătate din chip.

Și de aici începe deranjul: Noua Femeie vrea să arate ca Bambi după ce i-a fost împușcată mama, dar să ragă ca o leoaică. Vrea plete bălaie sau brune, după caz, care să-i cadă neglijent pe față când își face selfie-uri, dar vrea și păr pe piept. Vrea un abdomen plat pe care să-i stea perfect întins costumul de baie, dar vrea și o pereche de testicule cât mai maaaaari care să-i stea gogonate în slip și să se vadă de la distanță. Vrea să fie femeie, dar să i se permită să se poarte ca un ghiolban.

Vrea și ea să se scarpine la prohab fără să-i fie jenă. Și să-și scuipe și ea cu zgomot bojocii pe trotuar sau să facă pipi pe vreun colț de gard dacă o trece. Și să se încaiere când se îmbată. Și să rostească apăsat și să scrie bolduit cuvintele pu-- și pi---, în fiecare frază emanată, chiar dacă stilistic nu e necesar. Și să dea cu pumnul în masă când nu (mai) are argumente.

Noua Femeie se lansează din vârful dealului ca Florența, măgăreața lu' tanti Lina, vecina bunică-mii, dacă i se atrage atenția că abundența de pu-- și pi--- e amuzantă o dată, a doua oară, hai și a treia oară, și că valoarea textului în sine este invers proporțională cu densitatea lor mare. Răspunsul ei e, de regulă, o mojicie, argumentul suprem fiind vreo 5 rânduri de pu-- și pi--- scrise cu caps lock.

Noua Femeie are o părere despre orice, de la teoria corzilor și până la rochia pe care a purtat-o Prima Doamnă și îți dă cu ea fleoșc! peste ochi de nu te vezi. Ferească Universul să o contrazici! Nu e nici matură încât să accepte diferența de opinie, nici înțeleaptă încât să găsească un mod de a o combate cu eleganță.

Noua Femeie pozează obligatoriu sexy și vrea să fie dorită, dar nu cumva să-i spui că cu o femeie care se exprimă atât de "liber" nu prea poți să ai fantezii sexuale (decât dacă îți place să-ți imaginezi că beți bere și că vă întreceți în eructat) că sare la beregata morților și răniților mă-tii, ai lui tac-tu, ai lui Grigore cumnată-tu și ai tuturor din familia extinsă de bou care ești tu și care îți ții femeia în genunchi ca să spele gresia. Că ea stă în genunchi doar când face sex oral și nu înghite decât dacă vrea ea, boule care nici măcar nu visezi să ai vreodată o femeie ca ea... Că matriarhatul, că Olympe de Gouges, că sufragetele, că Simone de Beauvoir...
După care se enervează pe una din feministele din peisajul actual și-i trântește ea un articol dedicat de nu mai știi de capul tău: e sau nu în barca cu femei neajutorate și ținute în întuneric până în secolul XX? E sau nu împotriva inegalității de gen? Susține sau nu afirmarea femeii în societate?

Am o mare dificultate în a accepta discursurile agresive și vulgare, îmi tulbură serenitatea chiar și în doze mici și nu înțeleg nicicum de ce unele femei, chiar și printre prietenele mele, simt nevoia să insereze vulgarități în conversație. Nu înțeleg și pace. Tot așa cum n-am putut niciodată și pace să pronunț sau să scriu cu lejeritate cuvintele pu-- și pi---. Pot să dau cu ușurință Unfollow și Hide all by în online, nu cumpăr, nu citesc și nu discut cărți scrise de valul de scriitoare cu testicule (nu neapărat pentru că scriu cu pu-- și pi---, ci pentru că se vor Cimitirul lui Teleșpan, dar nu sunt decât Fluturi de Irina Binder, truisme în trei volume). Dar nu știu cum să procedez în viața reală altfel decât ridicând ziduri și punând distanță între mine și ceea ce cred eu că nu e bine.

Adică nu e destul testosteron pe lume sau ce? Nu e suficient că bărbații noștri se joacă de-a țaca-paca și comit orori în numele vreunui dumnezeu sau al vreunei ideologii? Nu sunt destui complexați care vor putere, destui grandomani care vor să rescrie istoria? Să mai sărim și noi pe grămadă strigând pițigăiat Lapteee groooos?

Lăsați, dom'le, zânele în pace! Nu le mai scoateți din poveștile lor ca să le puneți în filmele voastre cu Cichi Cean, nu le mai reinterpretați și nu mai încercați să le transformați în derbedei gureși. Lăsați-le să fie străvezii, să umble desculțe și să cânte prin crânguri, nu le mai mânați la lupta cea mare cu...ăăă, cu ce?

Sweet November

Crăciunul e sărbătoarea mea favorită și îl aștept cu chiar mai multă nerăbdare decât aștept coletele cu pantofi de la Pantofini, dar mi se pare că e prea devreme să încep să-l petrec, mai ales când toamna mai are destule să-mi mai arate și să-mi mai dăruiască.

Sigur că așa e bine pentru "business", sigur că sezonul de nunți s-a terminat și trebuie să trecem urgent la următoarea activitate care ne aduce banii de chirii, salarii și impozite. Sigur că voi pregăti și anul acesta decorațiunile cele mai frumoase, sigur că vom avea și workshop, sigur că voi lucra chiar și în Ajun bombănindu-i pe întârziați.

Dar deocamdată îmi iau un răgaz.

Pentru că nu m-am săturat încă de lumina aurie de la apus, de ceața înecăcioasă de dimineață sau de ploile care spală toate cele întâmplate peste vară.

Nu m-am săturat nici să merg la ai mei și să mă trezesc în zgomot de frunze greblate de papa și în miros de plăcintă cu dovleac meșterită de mami.

Mai vreau încă să mă zgribulesc pe leagănul din grădină, acum fără pernele moi, cu Taz în poală, cu Marillion în căști și cu soarele călâi pe umeri.

Și mai vreau încă să-mi sun omul care mi-e drag și să-l invit să dăm cu piciorul în frunze prin parc.

Și încă n-am găsit conul de brad perfect. În târna de la bunica am strâns câteva sute, dar tot mă întorc cu buzunarele burdușite de conuri mai altfel, mai frumoase, mai maro decât cele adunate deja.

E încă noiembrie, dulce noiembrie, și vreau să-l mai rețin. Poate nemaisărind etapele și nemaigrăbindu-mă să anticipez, timpul nu va mai zbura ca un supersonic nebun, ci va plana lin, făcând tot ce știe el să facă, dar măcar nu atât de dureros de sesizabil. 

Bravo, ai stil!

Într-o zi, o prietenă m-a rugat să o ajut cu pregătirea unei mese "nu pretențioasă, dar mai festivă, așaa" pentru câteva colege de la noul serviciu, printre care și noua șefă. Ăăă, sigur! Mă gândeam că vrea să-i împrumut ceva din recuzita mea pentru evenimente sau farfuriile de la 1900. Sau că vrea niște aranjamente florale mai voluminoase. Nu, iubita, vreau să fie cam ca atunci când am venit noi la tine să mâncăm supă de dovleac. (M-a pus naiba să mă uit la o emisiune cu Nigella și iar mi s-a năzărit că sunt cel puțin masterchef, așa că m-am apucat să fac supă de dovleac. Și am făcut. O oală, cea mai mare din modesta mea bucătărie. Bună a fost, drept spun, doar că, după ce am mâncat trei porții și supa nu părea să scadă din oală, m-am panicat. Eu mâncare nu arunc, deci ceva trebuia făcut urgent, așa că am întrebat pe grup cui îi e poftă de ceva bun la drum de seară. Long story short, m-am trezit cu trei femei la poartă și așa, nu numai că am dovedit supa, dar am rezolvat și problemele lumii și am făcut și planuri, de care nu ne vom ține niciodată, ca de obicei, pentru vacanța de iarnă).

Aham, deci despre acea seară e vorba, îi zic luminată. Și eu cu ce pot să te ajut? Să-ți fac supa de dovleac?! 
Nuuu, tu să aranjezi masa.  
Sssigur, i-am zis ușor nesigură. Că nu înțelegeam de ce are nevoie de mine ca să pună o față de masă, farfurii, tacâmuri, șervețele și pahare.
Super, mulțumesc. Când mi le aduci?
Ce să-ți aduc?
Păi fața de masă, farfuriile... Tacâmuri am.
Fata babei, tu vrei ca eu să aduc veselă, pahare, tacâmuri și toate alea la tine? De ce nu le folosim pe ale tale?
Păi eu nu am două farfurii la fel. Să dea dracii în ele dacă știu de ce am numai farfurii din astea desperecheate, că eu nu mă duc la pomeni...

Mă și vedeam cu cutii și sacoșe zdrăngănind în mașină. Dar e un zgomot atât de familiar; în portbagajul meu există în permanență vase, saci de plastic, foarfeci, sârme, crengi și frunze.
După ce ne-am uitat pe pozele din seara cu supa ca să facem un inventar al dotărilor din bucătăria ei și mai minimală decât a mea și nu am reușit să bifăm decât tirbușon, tacâmuri, pahare de vin roșu, tirbușon, o orhidee fără flori și tirbușon, am decis că e mai cost efficient să o scot la Ikea, să scăpăm amândouă de coșmaruri: al meu că începe cumva să-i placă să fie amfitrioană și mă pune, naibii, să car săptămânal văsăraie în Drumul Taberei, al ei că va muri cu farfuriile desperecheate cu floricele albastre și roz.
Am întrebat-o câți firfirei are pe card și haida, haida printre rafturi, eu puneam în coș, ea se uita pe poze și mă atenționa: dar sticluțele alea minuscule? Dar lingurițicile alea de cafea? Ei, lingurițici și inele pentru șervet din argint n-am găsit la Ikea, i-am promis că i le împrumut pe ale mele ca să scap de nebună că voia să mergem prin anticariate a doua zi...

Vine ziua cinei speciale, mergem în parc să adunăm frunze și să furăm găsim câteva crenguțe de symphoricarpos (Zi-mi, fată, denumirea populară că dacă mă întreabă alea... La naiba, n-o știu: Pisi, zi-le-o pe asta științifică, îți garantez eu că punctezi bine la șefa), o pun să calce fața de masă (Să dea dracii în ăia care au împăturit-o în halul ăsta!), tragem masa în mijlocul sufrageriei, punem scaunele de jur împrejur, farfurii, tacâmuri, șervete (Băi, Zânette, ce tare ești cu combinația asta de turcoaz și maro!), așezăm orhideea în centru, nuci, alune și ghinde într-un borcan (Auzi? Strânge bine capacul să nu se apuce alea să-mi mănânce nucile și alunele!), place carduri scrise manual, lumănări.

 Perfect! După ce mâncăm, o să ne uităm la "Bravo, ai stil!", deci ne mutăm cu cafelele și prăjiturile la televizor. Hai să aranjăm și măsuța asta. 
Hai! Eu îmi luasem deja avânt, mai aveam puțin și îi redecoram și dormitorul, dar mi-am adus aminte că e seară de fete. Zahăr, cești, farfuriuțe, lumânări, șervete, lingurițe de argint, borcan cu nuci, prăjituri de la Eliza, frunze, symphoricarpos, exact cum văzuse ea la mine în seara cu supa de dovleac. Doar că pe turcoaz, nu pe fucsia.

Mmuo, mmuo, mulțumesc mult, hai să te pup, te iubesc! Bine, pa, vorbim mâine.
A doua zi, înainte de prânz, sună a mea. O simțeam cum rânjește satisfăcută:
Zânette, le-am dat pe spate, să dea dracii în ele! Capra aia de șefă-mea își făcea selfiuri și le posta pe facebook să le vadă exul și să crape de ciudă... Și ăla îi dădea like cu inimioare. Bia stătea țeapănă la masă cu șervetul pe coapse și doar cu antebrațul pe masă cum a văzut ea în Downton Abbey. Cred că o doare spatele azi de moare, hahahaha. Larisa m-a întrebat dacă orhideea e de plastic! Mvai, dar cum să fie de plastic?! Toate sunt naturale, și simfo..., simfoca..., simforicaprostu' ăsta...

Eu guițam de râs la capătul celălalt al firului și al orașului și mă băteam cu palmele pe coapse, are fata asta un fel de a vorbi mult, repede și un pic bolovănos, presărat cu niște stereotipii verbale delicioase. Vede multe seriale pe net, toate sunt favoritele ei, nu doarme nopțile și-și ia liber când apare vreo nouă serie.  
Dar chiar ne-am distrat, să știi, la 4 dimineața au plecat tâmpitele și făceau o gălăgie la lift! Eu eram epuizată: toată seara am stat cu ochii pe lingurițele tale de argint să nu dispară, Doamne feri, vreuna. Băi, zânette, să dea dracii, ce înseamnă să ai stil!