Vreau de mult să-mi iau ceva de pe suflet. Eu nu sunt cum mulți își imaginează că sunt.
Dacă ne scriem emailuri sau stăm la taclale pe whatsapp, ai zice că sunt dezinhibată, îndrăzneață, chiar obrăznicuță.
Dar dacă ne vedem la o cafea, sunt cuminte și așezată, vorbesc doar ce trebuie și e nevoie de chimie perfectă să-mi dau drumul la gură și la suflet.
Cel mai greu e când sunt invitată la social events, o săptămână înainte sunt în agonie.
N-am știut niciodată cum să inițiez, la o petrecere cu necunoscuți, o conversație, dar nici nu mi-am bătut capul să învăț. Bănuiesc că e chestie de exercițiu: îndreaptă umerii, suge burta, zâmbește și spune ceva drăguț. Primii trei pași îmi ies fără probleme, la al patrulea mă poticnesc.
Acum, dacă mă gândesc mai bine, când văd pe cineva cu o ținută corectă zâmbind frumos printre oamenii dintr-o încăpere, mă întreb "de ce o avea zâmbetul ăsta tâmp pe față?"
Mda, n-o să mă mai preumblu zâmbind cu paharul în mână pe la petreceri.
Nu că n-am nimic drăguț de zis, dar de unde să știu eu ce consideră niste străini drăguț?
Există subiecte universal drăguțe?
Dar zău că îmi place să merg la petreceri, doar că nu vreau să-mi fie nimeni prezentat si nici să fiu prezentată. Vreau să râd si să mă prostesc cu grupul restrâns de oameni pe care îi cunosc deja și să ignor restul lumii. Nu pot, nu?
Mai am momente de cumpănă când sunt invitată la petreceri acasă la unul sau la altul. Dacă acolo sunt 35 de oameni și-un cățel, eu găsesc patrupedul mult mai interesant.
"Ce faci, măi cățel?" nu e small talk. Sau e?
Îi dau toată mâncarea din farfurie și, când mă uit la pozele de după petrecere, conchid că el a fost cel mai fotogenic.
Până acum puțină vreme mă speriam și eu pe mine, nu numai pe ai mei.
Am crezut că urăsc oamenii, că sunt antisocială, mizantropă, semiautistă.
Dar eu, de fapt, iubesc oamenii. Pe toți. Mă rog, pe cei mai mulți; ăia care pun bombe nu îmi plac.
Am stat și-am cugetat adânc, ce am eu cu oamenii, dom'le? N-am nimic, îmi plac toți. Jur că nu există în mintea mea nici măcar o singură persoană despre care să zic că o urăsc din rărunchi. În afară de ăia care pun bombe, am mai zis, dar asta e altă poveste.
Niciun fost șef care m-a umilit, niciun fost iubit care m-a înșelat, niciun fost profesor care m-a nedreptățit, nicio fostă prietenă care m-a trădat, niciunul nu mă bântuie.
Copilăria mea a fost perfectă, cu sor'-mea mă înțeleg minunat, părinții mi-au fost mereu împreună și alături, am fost iubită de cel pe care îl iubeam, ce mama naibii am eu cu oamenii și de ce fug de ei?
De ce le scriu emailuri atât de frumoase, dar refuz să le răspund la telefon?
De ce flirtez cu atâta ușurință pe chat, dar refuz orice invitație la devirtualizare?
Sunt introvertă, dom'le și mult mi-a trebuit să înțeleg că eu nu pot fi niciodată ca prietena mea cea mai bună, fluture social cu un indestructibil chef să vadă și să fie văzută de lume, să schimbe cu grație amabilități despre copii și soacre și să organizeze petreceri, picnicuri și revelioane.
Ea mă extrage din bulă săptămânal, eu îi mulțumesc pentru asta mâncând și stând cu ea la fumători până mă ia durerea de cap.
Culmea e că eu credeam să sunt o extrovertă. Vorbesc tare, râd tare, povestesc mult, îmi place să ies din casă, am o groază de amici și mă îndrăgostesc una-două. Nope! Nu sunt.
Sunt Maria și sunt cel mai grav caz de introversie.
Gata, am spus-o, doamne, m-am eliberat și pot să mă retrag în bula mea unde mă prefac că sunt singură acasă chiar dacă e cineva lângă mine și vorbește.
