Jurnal de zână: aprilie 2013

vineri, 12 aprilie 2013

Minunății dulci, glazurate, pastelate

Și poezia scrisă de poetul curții, aka Adrian.

"Și rățuște,

Chiar și fluturi

Dintr-un biscuit să scuturi,

Să pui valuri în culori

Și-apoi să le-arunci pe flori.

De poveste mi se pare,

Dar nimic nu mă surprinde

Când noi știm chiar foarte bine

Că de vină pentru toate

Sunt...mmm nu îmi ies la număr... n zâne uimitoare,

Cu talente felurite, gata gata să răsfețe

Chiar și cele mai sceptice fete."

* Nota zânei.
Nu sunt sigură dacă la ultimul vers e vorba de "fete" sau de "fețe" căci diacriticele le-am pus eu.

luni, 8 aprilie 2013

Dragă domnule medic veterinar Cristian Dana,

Sunt Taz. Ne-am văzut în decembrie și ianuarie aproape zi de zi, după ce m-a călcat mașina și mi-am fracturat lăbuța. Zâna m-a adus într-un suflet la cabinet, în balerini și-n tricou era, ieșiserăm doar pentru câteva minute pe stradă.
Mi-aduc bine aminte, mă ținea strâns în brațe și-și dorea să fi avut încă o mână ca să poată schimba vitezele fără să mă miște... M-ați consultat, radiografiat și ecografiat și m-ați trimis acasă până a doua zi, când urma să interveniți chirurgical.
Și-mi mai aduc aminte că în noaptea aceea zâna și-a luat pilota și a dormit pe jos, doar ca să mă mângâie continuu căci nu puteam să ies de sub pat. Dar voiam. Voiam să-mi iau elan și să mă arunc direct peste cartea sau laptopul ei și să mă boscorodească pentru că sunt așa un țăran... Însă mă durea atât de tare și tot ce puteam să mișc fără să simt cuțite în tot corpul erau ochii și mustățile.
Mai țin minte că m-am trezit din anestezie într-o cușcă de sârmă rece, cu o baltă de urină sub mine, singur. N-o simțeam pe zână, n-o vedeam nicăieri, n-o auzeam. Nu știu cât a trecut, dar când a apărut, s-a făcut soare brusc și-am dat din codiță cu ultimele puteri, știind că-i place să mă vadă vesel. M-a luat în brațe și-mi spunea vorbele cu care mă alintă mereu,"puiul meu mic", "pisicuță", "iubirea mea", dar șoptit și întrerupt de suspine. Avea fața udă, n-o văzusem niciodată astfel și am lins-o puțin pe obraz, ca să mă dumiresc. Era sărată.
Au urmat câteva nopți nedormite și dimineți cu antibiotice și calmante, timp în care îi spuneați că e totul în regulă.
Și-ntr-o zi, din nou anestezie și operație, întrucât nu-mi fixaserăți corect tija metalică. Ați dat vina pe mine, că-s zvăpăiat, dar, dacă sunt într-adevăr așa, atunci am fost doar în vis, pentru că habar n-aveam să mă descurc în 3 picioare și mai mult zăceam.
Și iar antibiotice și calmante, și iar vizite zilnic. Și asigurări și reasigurări că vindecarea decurge normal.
Nu vă plăceam. Nu-mi plăceau vocea răstită, privirea, atingerea dumneavoastră. Dar sunt doar un bichon, oricât îmi place mie să mă dau rotweiler: zâna mă ia la subraț și mă duce unde vrea.
A venit Crăciunul, a trecut Crăciunul, a venit și Revelionul, a trecut și Revelionul...
Învățasem să pășesc în trei lăbuțe și mă obișnuisem cu durerea permanentă; mă gândeam că așa va fi de acum înainte și îmi vedeam de treburile mele de cățel: mă jucam, dormeam, mâncam, lătram la clienți, verificam orice pungă de cumpărături și făceam exces de privirea aceea abătută ca să capăt porție dublă de mâncare sau atenția tuturor.
În dimineața în care, la trezire, i-am arătat zânei sârma argintie care-mi ieșea 1 cm din picior, am știut că urma să vă vizităm din nou. Anestezie, operație. De data asta, nu m-a lăsat singur nici măcar o secundă: am adormit în brațele ei și m-am trezit tot acolo. Sunt sigur că s-a mirat și ea că operațiile se fac pe o masă cu grătar, fără să folosiți câmp operator, fără să purtați mască, ba mai mult, cu alți câțiva câini învârtindu-se printre picioarele dumneavoastră. Și sunt sigur că și-a spus că știți dumneavoastră mai bine ce faceți.
Dar nu ați știut.
Ați ratat prima operație. Ați ratat-o și pe a doua. Și, în loc să vă sfătuiți cu un coleg specialist, să studiați cazul cu mai multă atenție sau să vă declinați competența, ați tăcut mâlc. Din orgoliu, din lăcomie, din blazare, din prostie. Doar unul din aceste motive a fost suficient. Oasele n-au fost nicicând în poziție pentru vindecare iar infecția prelungită a compromis articulația. Radiografiile nu mint. Păcat că Zâna n-a știut interpreta ce se vedea acolo, alb pe negru. În schimb, a știut profesorul Bercaru, care și-a pus mâinile în cap când a văzut în ce stare m-ați adus. Și care a încercat tot posibilul să mă ajute. Și care a trecut, împreună cu zâna, de la agonie la extaz și invers, cu fiecare săptămână în care am sperat că voi putea din nou să ajung pe pervaz din doar două sărituri.
Acum dorm din nou sub pat; sunt patru zile de când mi-a fost amputată lăbuța. Mă doare tare și sunt speriat, jumătate din trunchi mi-e dezgolit, pe cealaltă jumătate blănița e roz de la dezinfectant, încurcată și năclăită. Nu scâncesc, nu gem.
Sunt supărat pe zână, dar știu că nu pe ea ar trebui să fiu.
A avut încredere în dumneavoastră. Iar eu în ea.