Am așteptat mult nunta Ralucăi cu Radu.
Nu numai pentru că sunt două suflete simpatice și relaxate, nu numai pentru că și-au ales flori frumoase și stele de mare, dar și pentru că și-au ținut nunta la Costinești, unde n-am mai ajuns din prima mea vacanță de studentă.
N-am mai recunoscut nimic; nici căsuța în care eram cazați eu și gașca din liceu, nici Poșta unde soră-mea mi-a trimis bani pentru că nu mai aveam nici măcar de bilet de tren, nici plaja de lângă epavă unde mi-am petrecut, sub stele, prima noapte de dragoste.
Și totuși, mai mult ca sigur că erau acolo și căsuța, și Poșta, și plaja, și epava, și stelele. Căsuța și oficiul poștal pesemne renovate, plaja primenită cu așternut nou de nisip, epava mai ruginită cu atât de mulți ani, parte din stele devenite supernove iar eu, așa cum sunt azi, atât de departe de puștoaica fugită de-acasă fără permisiunea lui papa.
Costineștiul regăsit acum este un complex de 5 stele, cu piscine turcoaz, cu icre de Manciuria si seabass în meniu și cu grădini impecabile, dar și-a păstrat vraja și lumina din vacanța de atunci: pe drumul de întoarcere, cu soarele apunându-mi roșu în fața ochilor, cu marea în dreapta și cu părul plin de sare și de briză, m-am pomenit că am revelații: niciun mic dejun din toate resorturile/ hotelurile/spa-urile în care am tras în vacanțe nu a fost mai gustos decât dulceața de vișine din borcanul furat dintr-un frigider în acea dimineață de august, dimineața mea de după, dimineața în care lumea a început să se învârtească în jurul meu.
