Facerea de bine, futere de mamă

E acea perioadă din an când toți vrem să fim mai buni, duduie online-ul de campanii umanitare și strângeri de fonduri pentru cauze care mai de care mai nobile, iar noi ne-am mobilizat corespunzător, astfel încât niciun năpăstuit al sorții să nu rămână pe dinafară. Dăruim în stânga și în dreapta, generozitatea ne face să ne simțim bine cu noi înșine și ne dă senzația că suntem chiar mai sus de a cincea treaptă a piramidei lui Maslow, ajungând deja în Rai fără a mai trece prin Judecata de Apoi.

Acum 2 ani, cam pe vremea asta, într-un moment de vulnerabilitate, probabil având legătură cu moartea lui papà, decideam, după multe insistențe, să conduc un centru privat pentru copii cu dizabilități. M-am cam speriat când am văzut la ce m-am înhămat: fațada clădirii dărăpănată de arșițele, ploile și înghețurile atâtor zeci de ani stătea să cadă, burlanele și streșinile atârnau prinse doar ici și colo în câte un cui, vopseaua era coșcovită, mucegaiul până la jumătatea cabinelor de duș, pereții pictați cu muci, mâncare și naiba mai știe ce peste personaje de desene animate, instalațiile sanitare vechi și oxidate, ușile soioase și fără clanțe, caloriferele căzute și ruginite, parchetul laminat umflat și putrezit, mobilierul jalnic, compus din piese disparate, cu design de anii 70, geamurile fără perdele sau draperii, dormitoarele fără jucării. Cu un buget pentru reparații și renovări mic spre inexistent, m-am gândit să sensibilizăm autoritățile locale sau întreprinzătorii generoși din micul nostru târg, dar mi-a fost tăiat elanul înainte de a-mi termina ideea: ”tu fă frumos pe-acolo, dar nu chiar frumos, frumos că, dacă văd oamenii că totul arată bine, nu le mai stârnim mila și nu ne mai donează bani”. Așa că am trecut la studierea personalului cu care aveam să fac frumos pe-acolo, dar nu chiar frumos, frumos: cu doar câteva excepții, ostil, nepregătit, demotivat, agresiv, rezistent la cea mai mică schimbare, lipsit de empatie, cu educație precară și nivel de instruire minimal, tratat doar ca resursă de un manager fără etică și de un administrator bully. 

17 rezidenți aveam în grijă, de la 7 la 20 de ani. Unii cu diformități greu de privit, alții cu tulburări psihice care-i făceau să se manifeste agresiv, zgomotos, distructiv și autodistructiv, alții autonomi, cu comportamentul normal acceptat de societate. I-am găsit stând toți pe un covor turcesc întins pe gresia holului lung de fostă școală comunistă, legănându-se înainte și înapoi și zgâindu-se la un televizor cocoțat pe un perete, aproape de tavan. Tunși toți la fel de scurt și de prost; o lună și mai bine am fost convinsă că Vali e băiat.

Au urmat luni grele sub semnul Covidului și un stres enorm. Mai intâi pentru siguranța copiilor, unii dintre ei fiind imunocompromiși, apoi pentru a nu o lua razna în haosul protocoalelor care erau într-o continuă schimbare, peste toate planând amenințări cu dosare penale pentru cea mai mică abatere de la ele. Mai ales că aveam și coechipierii cei mai nepotriviți, personalul cu aversiune fățișă față de respectarea regulilor și o conducere care nu se implica decât când era vorba de mize mici cum erau bârfele și certurile între angajați. Și eu, și copiii nu numai că am rezistat, dar am și performat și aerul devenise respirabil: eu primeam laude de la instituțiile de monitorizare pentru schimbările vizibile din centru, ei înfloreau. Eu învățam lecție după lecție de smerenie, ei trăiau, probabil, cea mai bună perioadă din viața lor. Eu aveam grijă să aibă și ei amintiri frumoase din copilărie, ei parcă nu se mai grăbeau așa de tare să crească. Eu îi încurajam să facă pace cu trecutul pentru ca viitorul lor să aibă un sens, ei își întindeau din ce în ce mai curajos aripile. Le-am dat libertate și le-am acordat încredere, i-am învățat să aibă demnitate și să își cunoască drepturile, le-am arătat cum se simt pupicii, îmbrățișările și mâna mea mare care ține mâna lor mică. Ne-am jucat, ne-am distrat, Doamne, ce ne-am mai distrat!, am râs, am plâns și apoi iar am râs, Doamne, ce am mai râs! Mă așteptau la intrare în fiecare dimineață, ne îmbrățișam de parcă nu ne mai văzuserăm de-o lună, le plăcea să stea la mine în birou și mă urmau oriunde aveam treabă, la magazie, la bucătărie sau la sala de mese, de parcă aveam alai împărătesc. Seara, la plecare, ne îmbrățișam iar și se asigurau de cel puțin 10 ori că mai vin și mâine. Și întotdeauna veneam mâine. Și ne îmbrățișam iar de parcă nu ne mai văzuserăm de-o lună.

În același ritm în care eu și copiii ne cunoșteam și ne apropiam, eu și conducerea fundației ne îndepărtam îngrijorător. Îmi devenise limpede că am fost cooptată într-un business, de fapt, și politica firmei nu mi se potrivea așa că, după 15 luni, am decis să sistez relațiile de serviciu Am plecat când peștele a început să pută de-mi muta nasul și cel mai abitir puțea la cap. Am plecat când am obosit să mă mai las prostită și când am refuzat să mă conformez instrucțiunilor de o lăsa mai moale și de a mă preface că nu văd.

De a doua zi, totul a luat-o la vale. Un val de răutate gratuită, frustrare, rea voință și un orgoliu nemăsurat a măturat tot ce adusesem și făcusem bun. Găleți de zoaie mi-au fost aruncate în cap de oameni mici cu ego mare, care se hrănesc doar cu conflicte și scenarii inventate, care sunt incapabili să înțeleagă rolul legii, care au căutat mereu scurtăturile și care nu numai că nu au niciun plan pentru copii, dar distrug și puținele punți pe care o persoana sau alta, rar, încearcă să le clădească. Toate eforturile mele de a menține relațiile cu copiii au fost zădărnicite, rând pe rând. Mi s-a interzis accesul „în perimetrul centrului” fără ca măcar să mi se ofere o motivație, s-au ferecat cu 7 lacăte și semnau în draci acorduri de confidențialitate, nu care cumva să ajungă ceva dincolo de poartă. Era pedeapsa pe care o primeam pentru răzvrătire dar, cu mințile acelea minuscule pe care le au, nu realizau că nu pe mine mă pedepseau, ci pe copii. Toată agitația aceea inutilă, schimbările de rutină, mesajele contradictorii pe care le primeau și energia negativă, în general, i-au bulversat într-atât, bieții de ei, încât s-a ajuns la incidente grave ca tentativa de sinucidere și fuga din centru.

Mă întrebam mereu cu ciudă și cu frustrare dacă e prostie sau dacă e ticăloșie la mijloc. Mă întrebam dacă cei care au în grijă copiii aceia nu cumva au mai multe nevoi speciale decât copiii înșiși și dacă nu cumva un medic psihiatru, dacă le-ar pune 2 întrebări și 3 electrozi pe frunte, le-ar putea prescrie tratament ca să le ușureze existența în mediul acela toxic în care se ține cont doar de bârfe în evaluarea performanțelor și de minciuni pentru a distruge reputații și șanse.
Dar ciuda și frustrarea au dispărut pe măsură ce am înțeles că în cei 19 ani de existență își creaseră un ecosistem în care singurele variante posibile erau treaba făcută de mântuială, prosteala pe față, întinsul corzii, ignorarea normelor, ocolirea legii, abuzul, presiunile și intimidarea. Nu exista o ierarhie, personalul primea același salariu, indiferent de studii, eficiență, implicare. I se cerea puțin și oferea și mai puțin, nimeni nu era motivat sau responsabilizat, nimeni nu avea voie să iasă în evidență. Angajatele istețe, vesele, frumușele, care empatizau cu copiii și care aveau personalitate și coloană vertebrală plecau sau erau date afară sub diferite pretexte. Toată șandramaua aceasta stătea precar, pe doar două picioare, președinta fundației și administratorul, unul strâmb, altul șchiop, ambii amatori, ea de la distanță, el de la fața locului: arhiva a fost mereu o gaură neagră, organigrama o nebuloasă, procedurile o glumă proastă, regulamentele o sugestie. Când și când, câte un control mai hâțâna construcția și atunci apărea salutar o proptea putredă cum sunt multe prin instituțiile statului.

Am înțeles de ce eu nu m-am potrivit în peisaj. Cu felul meu pragmatic, preocupată de rezolvarea problemelor, fără apetență pentru bârfă, cu oroare față de pierderea timpului, refuzând să fac lucruri împotriva principiilor mele, neînchizând ochii la abateri grave, cerând sancționarea acțiunilor de intimidare sau degradante față de copii și împotrivindu-mă deciziilor care erau contrare legii, am fost ca picăturile de apă care transformă gremlinșii ăia drăgălași și pufoși în monștri. Astfel că am ajuns de la “Măriuco, sunt atât de mândră de tine și îmi vine să te pupăcesc până nu mai ai aer pentru tot ce faci acolo” în 26 decembrie 2020 la a mi se aduce acuzații de toată jena în februarie 2021 cum că aș fi dat copiilor cheile centrului, că aș fi obligat personalul să facă flotări sub amenințarea cu pierderea jobului sau că aș fi făcut jocuri subterane de preluare a fundației. Ridicolul situației ajunsese la paroxism așa că am încetat să mai caut sau să mai dau explicații. În loc să mă mai enervez că cineva mă crede capabilă de așa porcării mi-am adus aminte că oamenii nu văd lumea așa cum e lumea, ci cum sunt ei ca oameni: dacă ei sunt mincinoși și intriganți, au impresia că toți ceilalți mint și urzesc planuri. Dacă ei au sufletul catran, sunt convinși că un gest simplu de a face un copil să zâmbească are în spate un scop ascuns. Dacă ei au mâini doar pentru a lua, le repugnă generozitatea celor care dau.

Așa că am închis toate ușile, dar, din păcate, dincolo de ușile acelea pe care le-am închis a rămas și Ana, o copilă de 13 ani, frumoasă, isteață, prezentă, neîmpăcată cu ceea ce pare a-i fi destinat, perfect recuperabilă dacă ar fi consiliată și stimulată intelectual, care s-a lipit de mine ca timbrul de scrisoare din prima zi. Cumva, nu știu cum, Ana reușea să-mi fie în preajmă în permanență. Că făceam lecțiile împreună sau plănuiam următoarea petrecere, că învățam câte țări sunt în lume sau îi povesteam despre Taz și Pussy, că repetam timpurile verbelor sau făceam un puzzle, am descoperit un copil pe cât de frumos, pe atât de inteligent, de curios și de dornic să răzbată. Încercam să găsim amândouă răspunsuri la întrebări grele. Nu înțelegea de ce mama ei nu a vrut-o, de ce alți copii au o casă și ea nu. Se îndoia că problemele ei de sănătate sunt reale și că pumnul de medicamente zilnice o ajută cu ceva. O preocupa ce se va întâmpla cu ea când va veni vremea să plece din centru, unde va dormi, ce va mânca, cum se va spăla. Se întreba dacă mama ei e frumoasă, dacă are părul lung și mi se punea un nod în gât, invariabil, când mă privea cu ochii aceia întunecați și îmi spunea că ea crede că mama ei seamănă cu mine. Și deși devenise umbra mea, primul ei pupic a venit după câteva săptămâni bune. Apăsat. Pusese în el toate te rog-urile nespuse și l-am simțit intens, ca pe un mulțumesc anticipat. 

Am pregătit-o pentru despărțire cu câteva săptămâni înainte și am discutat mult despre cum oamenii vin și pleacă din viețile noastre, dar și că plecarea mea nu înseamnă că o abandonez. Am asigurat-o că voi rămâne prietena ei atâta timp cât va dori ea, că îi pot fi confidentă, profesoară, sprijin, batistă pentru uscat lacrimile, umăr pe care să plângă, mână care o  împinge de la spate și, mai ales, îi pot fi acasă când va avea nevoie.
Dar conducerea fundației a considerat că Ana nu are nevoie de nimic din ce aveam să-i ofer, telefonul pe care i l-am dăruit i-a fost confiscat, nu mi s-a permis să o vizitez, să petrecem timp împreună sau să îi aduc lucruri care știam că îi plac sau pe care știam că și le dorește sub pretexte hilare, de exemplu, că smochinele ar putea fi stropite. De ziua ei, deși anunțasem că doresc să o vizitez, am primit un mesaj scris de refuz și doar după ce Ana a făcut o criză teribilă de plâns am primit un nou mesaj în care eram anunțată că îi pot da, la poarta centrului, tortul și cadoul pregătite.

În august 2021, am făcut cerere de a o lua în găzduire și, printr-o minune, a fost aprobată de DGASPC, bineînțeles, cu zvârcolirile de rigoare și cu mașinațiuni ca întreaga procedură să fie îngreunată cât se poate: raportul de stare a copilului nu a sosit de la fundație decât în ultimul (literalmente ultimul) ceas, după nenumărate telefoane și interminabile discuții.
14 zile am petrecut împreună. 14 zile pline de emoție, de drăgălășenie și de răsfățuri, 14 zile în care nu ne-am despărțit nici măcar pentru o secundă. Lucrurile pentru noi banale o făceau pe Ana atât de fericită! Să poată să bea cacao cu lapte atunci când are poftă si nu doar când e stabilit într-un meniu săptămânal, să mănânce ce-i place fără porție, să-și culeagă fructe din grădină, să se culce când vrea și să se trezească la fel, să mănânce pâine caldă de la brutărie, să scoată capul pe geamul mașinii în mers, să stea seara la foc și să coacă bezele, să stea de vorbă cu vecinii peste gard, să își facă prieteni cu care să bea un suc la terasă, să-mi împrumute hainele și pantofii, să fie parte dintr-o familie. Cel mai mult îi plăcea să i se spună că semănăm. Se pieptăna ca mine, vorbea ca mine, mergea ca mine.
Ziua plecării înapoi am lungit-o până târziu, în noapte, căci nu a dorit să plece decât la ora la care se dădea stingerea, ca să nu trebuiască să vobească cu nimeni, ca să se bage în patul ei de copil și să viseze că suntem tot împreună. Mi-a promis că nu va plânge, dar mi-a spus apoi că a plâns până a adormit și când s-a trezit a doua zi dimineața a plâns iar. 

De când s-a întors, din 30 august, apelurile către numărul centrului mi-au fost restricționate și nu am mai putut-o contacta, iar ei nu îi este permis să mă sune decât o dată pe săptămână și doar dacă cineva din cadrul personalului este prezent, monitorizează conversația și raportează conducerii subiectele discutate. Sâmbăta mă sună, dis de dimineață. Chițăie fericită când se face conexiunea și ne vedem, în sfârșit. Vrea să știe tot ce fac eu, ce fac Pussy, Taz, Coco și Ricco, mama, Alex și îmi soarbe fiecare cuvânt. Când vine rândul meu să o întreb ce face ea, ce fac copiii, privește des către persoana care o supraveghează, își alege cuvintele, se încurcă, nu știe ce poate să îmi spună și ce nu. Stă cu ochii pe ceas ca nu cumva să depășească numărul de minute care i-a fost alocat, pentru că va fi certată și nu va mai avea voie să mă sune. Ne luăm rămas bun din zbor, mă pune să îi promit că nu o uit și video call-ul se încheie, se face liniște, următoarele 7 zile nu știu nimic de ea. Nu știu dacă îi e bine, nu știu când plânge, nu știu dacă se lovește și o doare, nu știu dacă poftește la ceva dulce, nu știu dacă îi e dor și are cine să o aline.

Am tot zis că voi scrie pe îndelete povestea asta care nu e despre mine, despre ambițiile mele sau despre goluri pe  care vreau să le umplu, așa cum am fost acuzată.  E despre Ana. Că atâta speranță și-a pus copila ăsta în mine încât nu aș putea să o las în urmă și să-mi reiau viața de dinainte de o cunoaște și  nu aș mai avea pace dacă aș ști că mi-a stat în putință să fac ceva pentru ea și nu am făcut.
Și am făcut. Am făcut sesizări la DGASPC și ANDPDCA, am solicitat o analiză a posibilității să o iau pe Ana în plasament și o mediere a conflictului absurd dintre mine și conducerea fundației, conflict din care nu are decât ea de suferit; s-au întrunit comitete și comiții, au vrut să afle dedesubturi, s-au umflat pipote de revoltă când le-au aflat, s-au clătinat cocuri, s-au ridicat funduri de pe scaune călduțe și s-au deplasat la centru pentru a-i lua declarație Anei, s-a constatat că cea mai mare dorință a ei este să fie cu mine, dar, surpriză, apelurile îmi sunt tot restricționate, Ana tot o dată pe săptămână are voie să mă sune, tot supravegheată, iar în privința vizitelor sau a luării în găzduire, am primit recomandarea să nu le luăm în discuție, având în vedere contextul pandemic. Ba mai mult decât atât, mi se tot flutură “legislația în vigoare care promovează menținerea fraților împreună”, adicătelea dacă vreau să o ajut pe Ana, va trebui să o ajut la pachet cu sora ei mai mare cu 1 an, cu tulburări grave de comportament, agresivă și autoagresivă, sub tratament cu substanțe psihotrope pentru a fi menținută pe linia de plutire. O adolescentă care, altfel, e foarte drăguță. Până nu mai e.
Și DGASPC, și ANDPDCA se fac că nu văd că Ana are șanse mari de reabilitare, pe când sora ei regresează vertiginos. Culmea e că cea din urmă a sesizat că Ana poate fi colacul ei de salvare și se agață de ea cu disperare, numai că Ana nu e destul de puternică încât să mențină toată  greutatea la suprafață. Și se scufundă încet. Vizibil. Dureros. La cererea fundației, specialiștii DGAPSC au fost de acord ca Ana și sora ei să fie transferate în alt centru. Au rezolvat cazul, s-au spălat pe mâini reciproc, s-au așezat liniștiți în jurul mesei de Crăciun alături de familiile lor. 

Adevărul e că dincolo de sloganuri, poze pe facebook și exerciții de imagine, dincolo de campanii de conștientizare pe tv și la radio, dincolo de tonele de hârtii plimbate, dincolo de PIS-uri, și PIP-uri, și echipe multidisciplinare, dincolo de discursuri care storc lacrimi, dincolo de sclipici e doar cocleală. Urâtă, grea, mirositoare. Avem la fel de mulți copii abandonați ca înainte de 89 iar sistemul de protecție specială este la fel de ineficient ca mai toate instituțiile statului.
DGASPC-urile sunt, în toate județele țării, instituțiile din subordinea consiliilor județene către care merg cei mai mulți bani. În cele mai multe centre de plasament, numărul de angajați depășește numărul de copii, dar cu toate acestea, calitatea serviciilor este execrabilă iar controlul calității acestor servicii este extrem de tolerant. Un studiu arată că între ianuarie 2010 și 31 decembrie 2019 au părăsit centrele 33 000 de copii și doar 3000 dintre aceștia au reușit să se integreze. Restul de 30 000 sunt pe stradă, cerșetori sau prostituate, infractori liberi sau în pușcării. Sau morți.

Mi s-a strâns carnea pe mine la citirea acestui studiu, pur și simplu nu pot să concep ca Ana sau oricare altul dintre copiii mei să fie parte din statistica aceasta sumbră, de aceea nu voi accepta ca povestea să se termine așa.
Poate pentru o vreme Ana va trebui să o mai vadă pe Valentina cum se dă cu capul de pereți, să mai primească farfurii și căni în cap de la Roxy, să mai asiste la bătăile crunte pe care le administrează Georgi personalului, să o mai spele la fund pe Diana, să mai șteargă voma Cristinicăi sau să se mai bâțâie înainte și înapoi uitându-se la telenovele turcești la televizorul acela cocoțat în tavan, dar sunt sigură că steluța ei norocoasă își va face treaba.
Poate pentru o vreme eu voi trebui să mai primesc zoaie în cap, scuipat în obraz și vorbe grele, să mă mai explic și să mai fac petiții, să mai strâng din dinți și să fac frumos doar ca să o pot vedea pentru câteva minute, dar sunt sigură că va veni ziua când voi scăpa de senzația asta că sunt blocată în Purgatoriu.

Am tot zis că voi scrie despre experiența mea cu ONG-urile și cu sistemul de protecție specială. Trăită aproape toată viața cu capul în flori, am intrat fecioară pe teritoriul acesta, nici măcar nu aveam habar ce înseamnă DGASPC, AJPIS, ANDPDCA sau MMPS, câtă răspundere am și ce presupune munca cu persoane cu dizabilități și, colac peste pupăză, m-am mai trezit și cu relicențierea în agendă, spaima tuturor șefilor de centru, un proces dificil care se face o dată la 5 ani și ar trebui să asigure calitatea în domeniul serviciilor sociale prin îndeplinirea standardelor minime obligatorii. A fost o surpriză și pentru mine să descopăr că pot relaționa cu funcționarii statului și că mă pot adapta la mediul birocratic și am luat totul foarte în serios, punând la bătaie tot timpul meu, toată energia, tot entuziasmul, uneori și banii personali pentru a reuși să bifez toate cerințele. Dacă eram virgină la prima inspecție a AJPIS-ului și mi s-a bătut obrazul pentru documente pe care nu le întocmisem eu, dar pe care îmi pusesem semnătura ca primarul, la următoarea eram deja cocotă din vitrine cu felinar roșu: dosarul meu era muncit, făcut pe bune, cu informații care chiar corespundeau realității din centru.

Am tot zis că voi scrie un ghid al facerii de bine, un fel de sită care să cearnă fake-urile și fățărnicia, care să confirme așteptările oamenilor mai buni și mai deștepți decât mine și care să-i ajute să identifice cauze drepte în care să creadă și să recunoască niște nevoi reale.

Nu vor rămâne nescrise, asta e cert. Nu trebuie să uit nimic, chiar dacă uneori așa aș vrea să nu mă mai doară ce știu și-așa aș vrea să nu mai aflu ce nu știu! Dar tot mă ajunge răul. Când și când, aflu că trambulina pe care copiii o iubeau atât de mult a ajuns acasă la meșterul centrului, sau că le-a fost prezentat copiilor un documentar despre orfelinatului groazei de la Siret, spunându-li-se că ar putea ajunge și ei acolo dacă nu sunt cuminți, sau că foste subalterne cărora le-am salvat jobul sau pe care le-am ajutat când au avut nevoie s-au trezit din rahat împărat, lansează zvonuri și aduc subiecte false în ședințe pentru a deturna atenția de la ele însele și de la incompetența lor, râzând apoi prin spatele doamnei președinte de fundație care ar crede și că am tranșat copii și i-am mâncat la cină pe pat de salată verde, atât de tare își dorește să-și justifice ticăloșiile. Căci da, există, din păcate, oameni care te urăsc, nu pentru că faci ceva rău, ci pentru că faci ceva mai bine decât ei.