Educația mea academică n-a inclus psihologia. Mi-aduc aminte vag de niște cursuri, dar de foarte scurtă durată și de o așa mică intensitate încât nu au apăsat pe vreo circumvoluțiune a creierului meu de adolescentă. Nici preocupările ulterioare și nici puseurile de "dezvoltare personală" nu m-au adus vreodată prea aproape de domeniul care se ocupă cu studiul psihicului, al legității proceselor psihice și al însușirilor psihice ale unei persoane, conform DEX. Știam despre emoții, temperament, caracter, mai bifam niște căsuțe în câte un test de prin revistele pentru femei, mă minunam descoperindu-mă în arhetipurile lui Jung și cam atât.
Mai târziu, am avut o amică psiholog care dădea cu mine de toți pereții când întârziam la cafea și care îmi scria sms-uri la 5 dimineața în care mă făcea cu ou și cu oțet că am calculat greșit nota de plată de la petrecerea în club unde fuseserăm în ajun: partea mea nu era 450 ron, ci 480, deci îi sunt datoare cu 30 ron.
Și mai târziu, am aflat că o prietenă dragă face terapie de 2 ani. În acești doi ani am observat cum devine depresivă, cum își pierde încrederea în ea, cum îi dispare strălucirea, cum se caută în romanele marii literaturi ruse și cum își îneacă descoperirile în multe pahare cu vin.
Știam că mie nu-mi trebuie psiholog, că îmi gestionez corect emoțiile, că am un caracter echilibrat și un temperament melancolic și că, în general, eu nu am, dom'le, timp să mă autoanalizez atâta. În punctul ăsta mă aflam când bam! a intrat Alex în bula mea. Psiholog cu patalama, pianist, lutier, frumos și nebun. S-a dus naibii serenitatea! M-a obligat să mă gândesc, să-mi amintesc, să cotrobăi prin cotloane pe unde se puseseră praful și pânze de păianjen și să piscălesc răni infectate pe care eu doar le acoperisem cu un bandaj steril, ca și cum curățenia bandajului ținea loc de dezinfectant și antibiotic.
L-am trimis la naiba de atâtea ori și l-am amenințat cu moartea prin strangulare dacă îmi mai ridică praful prin castel, dar nimic nu l-a făcut să renunțe să mă repare. Acum 4 luni mi-a promis că îmi va învinge demonii (ce demoni, dom'le, fugi d-acilea cu demonii tăi, eu n-am niciun demon!), aseară mi-a spus că nu mai simte rezistență și că de-acum lupta lui va fi doar joc de glezne.
Ciudat, dar rău de tot de ciudat, este că tot aseară am avut și eu o epifanie. I-am aruncat lui Alex, în glumă, epitetul de sociopat pentru că insista că e fun să faci pipi în parc dacă nu te mai ține vezica. Mi-a zis să nu fiu proastă, să citesc definiția acestui termen și să-i spun apoi dacă îl merită. Am citit vreo două ore, sperând să îl descopăr pe Alex și aproape am azvârlit tableta când mi-am dat seama că, de fapt, descopeream pe altcineva.
Cândva am fost iubita unui sociopat!
Când l-am cunoscut, am fost convinsă că e Făt Frumos pe cal alb: sigur pe el, de succes, atent, tandru, puternic, tot numai zambet, fermecător, inteligent, cultivat, educat, pasionat de studiu, foarte potent sexual. Puțin însurat și putin tătic, ceea ce m-a descumpănit la început, dar doar până mi-a susurat dulceag în ureche că este nefericit, că eu îi sunt viitorul și că acesta va fi glorios pentru cei nou intrați în joc, dar și pentru cei care sunt lăsați la urmă.
Sociopații sunt oratori foarte buni, maeștri în arta vorbirii.
Nu mi-a spus niciodata concret ce-l făcea nefericit în mariajul lui, deși l-am întrebat de nenumărate ori. Aveam parte de un monolog despre neîmplinire, o combinație între poezie și hipnoză care îmi paraliza orice necesitate de a pune întrebări suplimentare.
Nu știu dacă eram foarte îndrăgostită sau doar nu prea mi-a păsat, cert e că m-am urcat în carusel, pe cel mai roz căluț. Cu o mână țineam hățurile, cu cealaltă o vată mare pe băț, mai mare decat capul meu, atât de mare încât nu mai vedeam nimic din ce era după ea.
Sociopaților le lipsesc conștiința, empatia, emoțiile, remușcările, cam to ceea ce ne face pe noi, ceilalți, umani. 4% din populație este sociopată, adică aproximativ 300 milioane de oameni, deci probabilitatea să ai de-a face cu unul de-a lungul vieții este foarte mare. Sclipitori, amuzanți și fermecători, se amestecă ușor printre oameni și le câștigă imediat încrederea. Ei sunt nevoiți să învețe să mimeze emoțiile cum învățăm noi să schiem sau să coasem goblen și, având o inteligență peste medie, reușesc. Sociopații pot păcăli testele de inteligență emoțională și ajung la un scor foarte mare pentru că, pur și simplu, memorează răspunsurile corecte.
Făt Frumos iubea filmele, aveam mai multe dvd-uri cu filme decât cărți în casă. Incapabil să simtă și să înțeleagă emoțiile, memora replici și copia comportamentele exemplare ale personajelor pozitive din filme.
Era alert la orice discuție în jurul lui, prindea din zbor informațiile, reținea orice detaliu pe care l-ar fi putut folosi în zbaterea lui permanentă de a părea perfect și de a fi admirat.
Aveam, la un moment dat, o geantă nouă, un Ferragamo. Hm, n-am auzit de el, a dat din umeri. I-am spus că e un brand exclusivist și ca prefer una singură așa decât 10 Calvin Klein sau Tommy Hilfiger. La puțin timp după, o colegă de-ale lui care-mi devenise și mie amică, mi-a mărturisit admirația femeilor din companie pentru Făt Frumos al meu, care, la o sesiune de shopping în Duty Free, le-a surprins ghidându-le spre boutique-ul Ferragamo.
Sociopații învață repede că sentimentele scrise negru pe alb au mai mare greutate decât atunci când sunt verbalizate.
În fiecare zi îmi spunea cât mă iubește, cât de fericit e și ce norocoși suntem că ne-am găsit. Îmi scria pe post-it-uri și mi le lăsa la usa dormitorului sau fixate cu magnet pe frigider. Îmi trimitea zeci de sms-uri în timpul zilei, toate încheindu-se cu Te iubesc, pisu.
Sociopații se plictisesc, au nevoie de schimbare și stimulare constantă.
Pentru doi ani ne-am mutat din Romania; am lăsat tot-familie, cătel, prieteni, atelier și l-am urmat, cariera lui era mai importantă decât orice altceva, era atât de aproape de vârf, cum aș fi putut să nu-l susțin?
Într-o dimineață am descoperit în history-ul computerului pe care îl foloseam amândoi că fuseseră accesate site-uri de prostituate din orașul în care abia ne mutaserăm. L-am întrebat ce înseamnă, dacă e vreo problemă pe care trebuie să o discutăm, a zis doar Of, pisu și m-a luat în brațe. Am mizat pe bunul lui simț și pe puterea valorilor în care susținea că crede și am încheiat sperând ca jena lui să fie mai mare decât a mea. Habar n-aveam atunci că speranța mea era o noțiune incompatibilă cu psihicul lui.
Sociopatul e actor minunat, orice rol îi vine mănușă: soțul iubitor, tatăl grijuliu, ginerele afectuos, partenerul de încredere, prietenul de nădejde.
Până când își scoate masca. Dupa 3, dupa 6, dupa 15 ani. De scos, o scoate sigur.
Sâmbătă știam că viața mea e într-un fel, duminică aflam că nu era deloc așa. Mi-am pus inima în palmele unui sociopat iar el a făcut-o țăndări într-o singură zi.
Am fost oarbă? Nu. I-am văzut de la început părțile întunecate, dar mi-am zis că și luna are o față nevăzută și, totuși, o privim fascinați. I-am acordat timp să rezolve problemele în ritmul lui.
Am fost proastă? Nu. Am avut încredere.
Sociopații tipici nu simt nicio emoție reală. Nu simt vina și nici rușinea, singurul lucru care îi perturbă este faptul că trebuie să dea explicații.
Stăteam fiecare pe câte o canapea și îmi explica cu voce egală cum și-a dat seama că el e, de fapt, un suflet sălbatic. Cum vrea să scrie o carte și cum viața cu mine e atât de ușoară și frumoasă, fără urcușuri și coborâșuri, încât trebuia să experimenteze în afara ei ca să poată scrie. Cum sunt eu confirmarea eșecului lui ca bărbat fidel.
Nicio urmă de regret, nicio remușcare, nicio umbră pe frunte, același zambet perfect și aceeași privire fără viață, privire pe care i-o știam, dar pe care întotdeauna o crezusem o reminiscență a copilăriei trăite fără iubire părintească.
Nicio urmă de regret, nicio remușcare, nicio umbră pe frunte, același zambet perfect și aceeași privire fără viață, privire pe care i-o știam, dar pe care întotdeauna o crezusem o reminiscență a copilăriei trăite fără iubire părintească.
M-am simțit mică, neînsemnată, urâtă, bătrână, obiect de care se dispensa pentru că găsise altul nou și lucios. Nu contează că obiectul nou și lucios era unul comun, de tipul celor pe care tot timpul afirma că le disprețuiește. Am uitat imediat numele si chipul acelei alte femei, dar n-am uitat cum m-a făcut să mă simt și cât de paranoică am devenit în relațiile ulterioare. Un zâmbet larg și îndelung era suspect. Complimentele, give me a break. Te iubesc-urile, înjurătură de mama. Planurile comune de viitor, hai să mai așteptăm.
De ce acum? Pentru că acum am toate răspunsurile care mi-au lipsit ca să închid cercul și dacă măcar într-o singură persoană trezesc întrebări, consider că jumătatea de oră petrecută scriind e cea mai bună jumătate de oră care a trecut vreodată. Pentru că sociopații trădează oameni, rănesc suflete și distrug vieți fără ca măcar să clipească.
Sunt sociopații răi, criminali, sadici? Unii spun că da, dar adevărul este că ei nu îi urăsc pe ceilalți oameni și nu urmăresc neapărat să le facă rău, sunt doar incapabili să simtă emoții, creierele lor pur și simplu nu reușesc să creeze circuite care să proceseze emoții ca rușinea, vina, remușcarea etc.
Nu știu câtă acuratețe e în afirmația că semnul lor astrologic este Gemeni, dat fiind că nu cred în zodii. Ce sare în ochi este că sunt întruchiparea duplicității, două personalități distincte într-o singură minte, una glossy care e arătată lumii și alta acoperită, cu o agendă calculată și rigidă.
Se nasc sociopații așa? Nu e foarte clar. Unii spun că sociopatia se moștenește, alții că se dobândește.
Se recunosc în oglindă? Nu, se percep ca ființe superioare.
Când îți dai seama că ai de-a face cu un sociopat? De regulă, prea târziu. După ce-și încheie reprezentația și-și dă masca jos.
Acestea fiind zise, a trebuit să-mi pun cenușă în cap și să îmi cer scuze la Alex că l-am numit sociopat. E impulsiv, narcisist, rebel, drama queen, câteodată brutal, dar e veritabil, știu la ce să mă aștept de la el. Acum, de exemplu, va avea două zile la rând bune știind că am mai slăbit un pic din strânsoarea cu care-mi țin ochii închiși si urechile acoperite. Normal că l-am întrebat dacă nu cumva sunt și eu vreo sociopată nedescoperită. Mi-a râs în față. Tu sociopată? Nope. Tu ești o păpușă de porțelan. Și orice ar însemna asta în termeni psihologici, o las așa că sună bine. :-)
