Suntem cu toții la mama, la masă. Nu știu cum reușește, dar la ea chiar și două ouă ochiuri cu roșii și brânză sunt cele mai bune pe care le-am mâncat vreodată. Mâncăm afară, în plin soare, nu în foișor; noi, fetele, cu ochelarii pe nas, prilej bun pentru papa să ne ia în tărbacă.
Nu e liniște, la mama nu e niciodată liniște, ba ciripesc vrăbiile, ba gânguresc turturelele, ba cântă greierii, ba se ceartă nea Gheorghe, vecinul, cu vântul, pisicile, garnița sau vreun lemn ce-i stă în drum. Acum își muștruluiește câinele care i-a furat papucii și i-a răspândit prin bătătură. Pe noi ne amuză, cred că și pe el, că nu-l văd încrâncenat. Am impresia că mai mult și mai mult îi place să se audă, să nu-i mai țiuie urechile de singurătate.
Taz se învârtește printre picioarele noastre, e sătul, el mereu mănâncă primul. De când nu mai stăm doar noi doi, mi-e teamă să nu se rotunjească prea tare: ori de câte ori aude ușa frigiderului deschizându-se, apare de oriunde ar fi, se așază în fund, pe coadă, lângă masă. Nu zice nici pâs, dar scoate la înaintare toate talentele lui de cerșetor perfect: ochi umezi, urechi pleoștite, înghițit în sec. Am ajuns să mă prefac că ronțăi crănțănele și că-mi mai și plac la nebunie, doar ca să-și mănânce porția zilnică. Una câte una, din mână, nu din castronelul lui. E răsfățat, știu. L-am răsfățat și mai tare de când a rămas șchiop...
Taz e un câine adoptat. Cineva l-a găsit pe stradă ciufulit, murdar, lovit și speriat și l-a oferit spre adopție, neavând posibilitatea să-l păstreze. L-am acceptat fără să știu cum arată sau dacă e educat. Că e simpatic, am văzut imediat ce l-am adus acasă și s-a întors cu burtica în sus să-l scarpin. Ca nu face pipi în casă, nu latră la lună, nu roade, nu strică, nu fură, am descoperit în câteva zile. Că e frumușel foc am văzut după câteva săptămâni, când i-a mai crescut blănița. Și că e protector și cu multă personalitate văd în fiecare zi, de mai bine de doi ani.
Nu e unul din acei cățeluși care sar în brațele oricui, e foarte circumspect și teritorial. Nu există privire mai disprețuitoare decât a lui Taz când cineva se întinde în patul meu. Și nu pot sta și eu cuibărită între două brațe iubitoare că hop și el...
Îl cunosc că pe buzunarele mele, îi intuiesc mișcările, limbajul trupului lui mi-e mai familiar decât
conținutul poșetei. Știu când urmează să latre sau să o zbughească aiurea, fără țintă. Știu că e vreo jucărie pe sub canapea când aspiră aerul de sub ea, că nu mai are apă când se așază cu botul pe labe la 2 cm de castron, că are chef de joacă dacă latră scurt și ascuțit, că îi e dor de pupici și mângâiat când se lipește de piciorul meu și că nu va înceta să țopăie și să latre oricât l-aș certa, atunci când ne apropiem de locurile unde îi place lui să meargă.
Știu că nu se simte bine atunci când, în loc să se arunce pe poartă, o cotește în dreapta, spre grădină, să pască doua-trei fire de iarbă. Îl irită țipetele și agitația, cei care vor să-l mângâie cu orice preț, barierele care se ridică sau se coboară în fața mașinii, vocea și prezența retardatului care ne terorizează pe amândoi cu "dragostea" lui când mergem la atelier, mersul cu spatele cu mașina.
Nu e din cale afară de sociabil și am grijă să spun asta oricui are impresia că, dacă e alb și pufos, e obligatoriu și bun de scărmănat. Nu se dă în vânt după copii și se repede la biciclete, de aceea îl țin în lesă în preajma lor sau, mai bine pentru toți, evit locurile lor de joacă. Socializează foarte bine cu semenii lui cu zgărdiță și lesă, însă se isterizează când vede maidanezi. E foarte posibil ca frica de ei și comportamentul de rigoare să i le fi indus eu însămi luându-l repede în brațe când îi văd chiar și la distanță.
De trei ori mi l-au tăvălit în timp ce ne plimbam, ultima oară l-a căpăcit unul negru și mare chiar lângă roata mașinii personale, în timp ce descărcam cumpărăturile de supermarket și doar după ce i-am tras una în cap cu foile de plăcintă congelată a fugit, că de țipetele mele nu părea să se sinchisească.
Aș fi mușcat din el cu dinții, așa am simțit atunci. Toate fricile, toate sperieturile, toate palpitațiile cauzate de ceilalți dinaintea lui au stat în lovitura pe care i-am trântit-o în moalele capului.
Când am auzit de copiluțul acela devorat de câini, mi-au stat inima și mintea în loc numai imaginându-mi spaima și durerile pe care le-a îndurat. Și mi se ridică tensiunea când aud sau citesc că se dă vina ba pe bunică, ba pe părinți, ba pe Oprescu. Eu nu cred că există părinte care să nu aibă în repertoriu o poveste cu copilul personal care a dispărut într-o clipită de lângă el...
Ionuț a murit mâncat de câini și atât. Nu a fost violat, răpit, bătut, n-a căzut în lac, nu l-a lovit mașina în răstimpul cât a rătăcit. L-au târât, și-au înfipt colții în corpul lui micuț, i-au smuls carnea, l-au zgâriat cu ghearele. În buricul Bucureștiului, în secolul XXI, într-o societate ce se autoafirmă europeană și civilizată.
Mi-e greu să recunosc, dar mai plini de vină ar trebui să ne simțim noi, cei care tremurăm de frica
lor și nu-i dorim pe străzi, dar nu verbalizam fricile și dorințele pentru că imediat suntem puși la zid și anatemizați până peste 7 generații de "iubitorii de animale".
Acestora le-am spus și le voi spune ori de câte ori voi avea ocazia:
Locul animalelor nu este pe străzi și prin parcuri. Că sunt câini, pisici, șobolani, veverițe, ratoni sau maimuțe, când se înmulțesc fără măsură, devin periculoase. Daca vouă nu vă e teamă și aveți o relație specială cu ele, nu ne puteți obliga și pe noi să devenim experți etologi.
Dacă voi nu aveți noțiunile necesare sau nu vă pasă de minima igienă, nu ne puteți forța și pe noi să acceptăm să trăim cu bolile pe care le pot transmite, cu paraziții pe care îi împrăștie prin locurile în care ne plimbăm copiii sau animalele de casă, cu rahații pe care trebuie să-i ocolim pe trotuare, cu lăturile aruncate de la balcon printre blocuri.
Sigur că nu ne dorim o baie de sânge, nu visăm să fie uciși în chinuri, schingiuiți, jupuiți, spânzurați. Nu vrem decât să fie înlăturați de pe străzi și izolați.
Dacă dragostea voastră e atât de mare pe cât trâmbițați, aveți acum ocazia să v-o arătați: îi veți putea adopta, le veți cumpăra crănțănele și jucării chițăitoare, îi veți plimba de 2-3 ori pe zi, îi veți căuta de purici și căpușe, le veți curăța padocurile, le veți plăti tratamentele și vaccinurile anuale, îi veți educa, veți deveni responsabili față de acțiunile lor, cam ca noi, ăștia fără suflet, cu patrupedele noastre parfumate și moțate, a căror responsabilitate ne-am asumat-o deja.
Dacă vi se pare prea complicat, dacă n-aveți spațiu, dacă n-aveți timp, dacă nu vă permiteți din punct de vedere material, stați în banca voastră și acceptați că eutanasierea este, în acest moment, singura soluție decentă. Să porți câteva felii de salam după tine, să le pui o strachină cu resturi de ciorbă o dată pe săptămână, să le arunci un os de la balcon, să le așterni 3 cartoane pe care să doarmă și să îi numești Bobiță sau Fetița nu-ți asigură un loc în Rai.
Conviețuirea cu animale vagaboande era normală doar în Evul Mediu și nu știu să existe o mai mare lipsă de respect pentru tine și pentru bietele animale decât să accepți să le vezi înfrigurate, flămânde, însetate, omorându-se între ele pentru hrană și teritoriu, schilodite sau, și mai rău, turtite pe asfalt sub roțile mașinilor.
Câinele este un animal domestic la care s-a ajuns prin selecție, control al reproducerii și conviețuirea cu un stăpân care îl supraveghează. Niciunul dintre voi, susținătorii câinilor care-și fac veacul pe străzi, nu este un iubitor al acestor animale dacă țineți morțis să le vedeți zilnic în mizerie. Sunteți doar cazuri de patologie psihică sau ipocriți până în măduva oaselor.
