"
Ești nebună!" Sigur că sunt nebună, nu-i nimic nou.
"
Va fi cumplit de greu!" Sigur că-mi va fi greu, dar și-aici mi-e la fel de greu. Doar altora li se pare că mi-e ușor.
"
Vin și eu după ce te instalezi tu confortabil." Deloc. Dacă vii în vizită, te tratez ca pe un musafir de seamă, dar de netezit drumul, îl netezesc doar pentru mine.
"
Eu, ăstora care pleacă, le-aș retrage cetățenia și nu le-aș mai permite să se întoarcă." Norocul meu că, deocamdată, astfel de "gânditori" n-au putere de decizie...
"
Nu e cam târziu? De ce nu ți-a venit ideea mai devreme?" Iaca abia azi i-a venit ei rândul, până acum am pus în practică altele.
"
N-o să-ți fie dor?" Nu cred, nu mai știu pe nimeni cu numele Doru, cred că s-a săturat să-i tot spun
Du-te, du-te! că s-a dus definitiv.
Eu sunt mai greu de pornit, dar când mă pornesc, devine misiune imposibilă să mă opresc. Vreau să plec, adică m-am hotărât să plec. Într-o marți pe la prânz m-am hotărât; pe cuvânt că era marți și era prânz. Mi-am luat mâinile de la ochi și de la urechi și-am privit și-am ascultat.
Și-am văzut câini vagabonzi, cerșetori la semafor, pupători de icoane și moaște,
false staruri la tv, legi strâmbe, medici care iau vieți, profesori fără vocație, polițiști pasivi, minți strâmte, hoți la drumul mare, trotuare cu scuipați, muci,
rahați și urină.
Și-am auzit claxoane isterice în fracțiunea de secundă imediat următoare înverzirii semaforului, zbierete ca modalitate de comunicare între părinți și copiii personali, bărbați puternici care argumentează cu pumnul, femei la fel de puternice care tânjesc să-și bage în mama un organ anatomic pe care nu-l posedă, discursuri absurde cu pretenții de adevăruri supreme, minciuni evidente, jigniri gratuite, opinii exprimate în ciuda faptului că n-au fost solicitate, fantezii sexuale verbalizate de muncitori cocoțați pe schele sau de imberbi care și-au definitivat educația după blocuri.
Sigur că nicio societate nu e perfectă, oriunde m-aș duce, dar există, din fericire, locuri în care toate cele de mai sus nu sunt tratate ca normalitate și nici acceptate ca mod de viață, ci taxate de o comunitate care nu s-a blazat, în care indolența nu s-a cronicizat și care mai crede în valori ca politețea, exprimarea îngrijită, discreția și respectul față de cel de lângă.
Clopotul meu de sticlă a început să mă strângă iar perdeaua de la fereastra atelierului nu mai filtrează realitatea.
Așa că eu mă duc, dar nu-mi iau rămas bun încă. Nu plec mâine, nici peste o lună sau două, mai am multe lucruri frumoase de făcut AICI, mai am mult de muncit ca să las totul în ordine AICI, cu atât mai mult cu cât nu mă așteaptă nimeni
cu totul pe tavă DINCOLO.
