Desculță-n iarbă

Se împlinește o lună de când am coborât cu capul din flori, de când toate eclipsele astea parțiale, totale și Perseidele m-au reînvățat să privesc în sus, nu doar în jur. Mă luasem cu treburile mele mărunte și cu ale altor zâne, prințese, contese, dame cu camelii, anne karenine sau orice altceva, numai muritoare de rând nu, uitând un pic că eu sunt fericită doar dacă sunt altfel, altundeva, făcând altceva sau măcar ceva în plus.
Mă plictiseam și mă enerva teribil că mă plictiseam. Într-o dimineață, Google+ mi-a sugerat să mă uit la niște fotografii de care uitasem; o grădină a unei englezoaice care se retrăsese la 150 de km de Londra, într-o căsuță de piatră pe un teren întortocheat și în scări, împrejmuit cu un gard tot din piatră, într-o rână pe alocuri, gata să cadă. Fugise de 5 ani de marele oraș și acum grădina ei era plină de londonezi care se plimbau, stăteau pe iarbă sau pe pietre, vorbeau sau citeau. Unii culegeau flori. O tânără incredibil de blondă și cu nările incredibil de străvezii era fotografiată. Toți aveau aerul că se cunoșteau între ei și asta îmi sporea stinghereala, dar am aflat repede că erau toți străini de loc, că unii erau în trecere, ca și mine, îndrumați de niște indicatoare ce te îmbiau să cobori de pe autostradă, sau că alții veneau constant să se aprovizioneze cu flori.
Tot uitându-mă la fotografii, mi-am dat seama cât de tare a început să mă strângă orașul și cum fata de la țară din mine nu mai are răbdare. De atunci, singurele cărți pe care le mai cumpăr sunt manuale despre îngrijirea și pregătirea pentru iarnă a speciilor floricole din grădini, arbori și arbuști ornamentali, sere și solare sau cultivarea plantelor cu bulbi. Singurele accesorii pe care le mai caut sunt capete și țeavă de picurare, aspersoare înălțate sau bandă anti punct fierbinte. Nu mă mai uit la seriale pe Netflix, caut bulbi de dalie cafe au lait sau helleborus orientalis.
Din primăvară, ceea ce se află acum schițat pe o coală A3 dar pictat mai în detaliu decât un tablou de Renoir în mintea mea, va începe să crească și să înflorească și nu-mi voi mai primi musafirii în mansarda din buricul Bucureștiului, ci în șopron sau pe prispa cu scaune adirondack și leagăn.
Iar unghiile mele frumoase, pe care Ana se străduiește să mi le facă perfecte dându-le efect de catifea, vor fi, cel mai probabil, doar o amintire a vremurilor în care mă plictiseam.

Cuibul de la mare

 Marea am găsit-o cum o știam. Am tras-o adânc în plămâni, am închis-o în ochi și în urechi ca să-mi ajungă până data viitoare, deși, de fiecare dată am senzația că nu am plămânii, ochii și urechile suficient de încăpătoare pentru câtă nevoie am de ea. I-am stat pe mal, cu fundul pe scoicile sparte, atingând-o doar cu degetele de la picioare și i-am spus din ochi câte s-au întâmplat de anul trecut.  
-Nu, nu m-am mai văzut cu Ștefan, dar încă mai știu unde să mă uit după Lebăda pe cer și o caut de câte ori mă uit la stele. Și mă uit des. În fiecare seară. Și el la fel. Așa zice.
-Și atunci de ce v-ați oprit?
- Nu știu de ce ne-am oprit. Adică știu, era născut mult prea devreme. 
-Tu, fată, unul prea devreme, altul prea târziu... O să-l recunoști pe cel născut la timpul potrivit?
-Nu știu, mare, nu mai știu...
-E cam vraiște în capul tău, așa-i? Ce să-ți dau? Cum să te alin? Ia niște valuri, ia un delfin, ia un zmeu de jucărie. Ia macii ăștia, și delphinium, și spice. Ia și puii ăștia de lipoveni care au atât de puține.

Doar un gând ca o părere

Am fost pe la bunica.
În afară de crângul de salcâmi crescut lângă casă, pare că nimic nu s-a schimbat de când petreceam bună parte din vacanța de vară la ea: ardeii roșii de ciușcă tot înșirați pe sfoară și puși la uscat, ostropelul de pui tot iute, colbul tot pe drum, fântâna tot inscripționată de bunicul doar cu prenumele verișorilor mei, amândoi băieți, muștele tot multe și enervante, lubenițele tot dulci, porțile tot larg deschise cu ore bune înainte să ajungem.
-Buni, ce haine ți-ai mai cumpărat pentru înmormântare? Avem același dialog în fiecare an și același ritual: mergem în odăile bune, îmi arată tot și îmi explică ce să fac cu ele când o veni vremea. De 37 de ani, de când a murit bunicul, ea se pregătește să-l reîntâlnească și își adună cele de trebuință. Prosoape, batiste, ciorapi, baticuri, cămăși, pe care la câțiva ani le schimbă pentru că "se demodează".
-Aoleu, fată, fată, nu știu ce să mai zic că mi-au rămas și mici..., îmi răspunde uitându-se undeva peste capul meu. Răspunsul ăsta nu face parte din ritual, nu-l recunosc. Și nici privirea pierdută. Nici nu știu dacă a răspuns întrebării mele sau alteia din capul ei. Dar râd cu poftă, pentru că încă mă mai pot bucura că vin la bunica.