A simple fairy diary 1

 

 

Două parcuri am umblat după flori și fructe uscate ca să-i fac Iuliei brățări și corsaje pentru nuntă, alune dintr-unul, ghinde din altul. Nu că mie nu mi-a plăcut să bat aleile încolo și-ncoace și să dau cu piciorul în frunze într-o zi din acelea cu soare moale și raze de miere...
Nu-mi mai aduc aminte de vremurile când nu puteam să mă ridic de pe scaunul de birou sau de la masă în timpul unei ședințe ca să plec în parc. De atât de mulți ani am libertatea asta, încât nici nu-mi imaginez că aș putea vreodată să mai trăiesc altfel.

Am multe prietene care au ajuns la intersecția aceea: să rămână în corporație sau să înceapă ceva pe cont propriu? Cea mai bună dintre ele îmi stă pe gard de mai bine de doi ani. E bună în ce face, i se potrivește, are rezultate, ia bonusuri constant, dar tot nefericită este pentru că, deep inside, ea nu face rapoarte în excel, ea scrie și pictează, croiește haine și dansează.  Discutăm, dezbatem, repetăm argumentele pro și contra de câte ori ne întâlnim, facem planuri de afaceri, dar ea tot plângând pe gard rămâne Tu nu vezi câte fete pleacă din corporație și se apucă de împletit flori și de copt brioșe?
Ba văd, citesc despre ele prin Ziarul Financiar și chiar cunosc câteva. Unele ar fi trebuit să rămână corporatiste, produsul lor fiind mai mult formă decât fond, după părerea mea, dar cele mai multe au reușit.

Eu nu pledez pentru golirea clădirilor din oțel și sticlă de fete 30+ care-și aduc aminte că aveau ceva îndemânare la orele de lucru manual, dar dacă ai un job pe care îl numești scârbiciu, dacă ai colegi cu care nu rezonezi și șefi pe care îi disprețuiești, poate ar trebui să-ți cauți adevăratul drum, problema nefiind la corporația care îți plătește asigurarea de sănătate și abonamentul premium la sală, ci la tine însăți. 

E adevărat că e teribil de greu să fii responsabil pentru toate: tu trebuie să centrezi, să dai cu capul, să aperi poarta și să mai și arbitrezi dacă trebuie.
Duminică, pe când corporatistele alergau la maraton, eu eram blocată în trafic și trimisă la cei mai negri draci de o mireasă care mă aștepta cu buchetul ca să poată pleca la biserică.
Și-n ciuda faptului că eu nu fug decât dacă mi-e viața pusă în pericol, cât am stat la intersecția de la George Coșbuc, vreo 45 de minute adică, am vrut să fiu și eu una din corporatistele care alergau cu numere pe piept și-și pozau medaliile pe facebook, zâmbind victorioase și transpirate în selfie-uri. Și-am mai vrut să fiu în locul lor și când am lăsat mașina pe un trotuar și am luat-o la pas (întins pentru că mireasa mea era în prag de atac cerebral) vreo doi kilometri până la Mariott ca să livrez frumosul buchet.

Da, dom'le, e cu bune și cu rele, cu roz și cu gri și de-o parte, și de alta a gardului.  Când una din prietenele mele corporatiste posta pe facebook azi la 10 dimineața Tell me why I don't like Mondays, eu eram în parc, pe malul lacului, hrănind cu pufuleți rațele și broaștele țestoase și trimițându-i poze cu soarele. Sâmbătă, când eu voi înfige contra cronometru lalele albe și anemone mov în bureți verzi, ea va fi la brunch la Radisson și mă va freca la icre cu poze cu pahare de Aperol și crostini cu parmezan.
Și seara ne vom întâlni, ea pe gard întrebându-se pe ce parte să coboare oare, eu încă scobind după câte un punct de verdeață de sub unghii și savurându-mi mesajul izbăvitor, care-mi permite să am somnul cel mai lin și visele cele mai dulci: Mulțumesc, Maria! Totul arată minunat.

A simple fairy diary. Prefață.

Acum câțiva ani, nu mai știu exact, am început să scriu în acest jurnal. Zilnic, așa cum se cuvine să scrii într-un jurnal, cu drag și cu frică în același timp. La anul acela mă gândesc ca la cel mai frumos dintre toți, deși, răsfoind pagină cu pagină, realizez că nu am scris despre experiențe deosebite și că cei care au urmat au fost incomparabil mai intenși și mai febrili. El tot favoritul meu rămâne pentru că l-am consemnat aici, zi de zi, bucurie cu bucurie, pas cu pas, greșeală după greșeală.

Am pierdut obiceiul de a scrie deși mi-era dor în permanență de intensitatea acelui an și a emoțiilor de atunci transcrise în texte mai mult sau mai puțin reușite, însă nu am pierdut obiceiul de a mă bucura de momente și de lucruri mărunte. Mai puțin de prezența oamenilor. Niciun an n-a fost mai solitar ca acesta ultimul, în care în fiecare moment nu mi-am dorit decât să fiu lăsată în pace, să nu mai sune telefonul, să nu-mi scrie nimeni, să nu aud nicio vorbă și să nu-mi stea nimeni în dreptul soarelui. Mi-a reușit destul de puțin și cu cât aveam mai puțin timp cu mine și pentru mine, cu atât dorința mi-era mai ardentă. Am fost la un pas de a fereca toate ușile și de a pleca în lume dar n-m avut curaj să-l fac. Mâna care stătea întinsă către mine îmi părea că tremură, iar ochii albaștri care mă încurajau să bag odată cheia în yală și să încui nu au fost destul de convingători.

Așa că am rămas și am așteptat să se stingă focul. Acum s-a răcorit bine, s-a împrăștiat fumul, iar cenușa s-a rispit în toate zările posibile. Ochii aceia albaștri încă mă săgetează și mâna odată întinsă poate că m-ar lovi dacă ar avea ocazia, m-ar zdrobi ca pe o scoică sub tălpi grele, dar cum gesturile îi sunt imposibile, îi rămân vorbele, multe vorbe spuse cu obidă, adevăruri întoarse și răsucite până devin minciuni, nimicuri transformate în enormități.
 
Câteodată, rar, mă transform în zâna aceea care nu-mi place, care sunt tot eu, dar pe care o evit și pe care încerc să o ignor când mi se ivește la ușă. Dau să-i închid repede în nas, dar uneori reușește să strecoare o gheată înăuntru și nu mă mai pot opinti, că nu-s deloc autodistructivă. Și ea intră și-și face de cap în timp ce eu, cea care vreau și-mi place să fiu, mă uit și țin țuguiate buzele a dezaprobare.
În momentele acelea nu-mi mai place nimic, nici măcar Lisabona.
În acele momente uit că, de fapt, sunt o norocoasă. Că nu TREBUIE să fac nimic din ce nu vreau, că am libertatea să aleg cu cine să-mi petrec timpul, unde să mă duc, câți bani să irosesc, când să ajung acasă, dacă să gătesc ceva sau e mai bine să comand o pizza.

Și revin, dar mă torturez singură o vreme încercând să joc după niște reguli care mă fac nefericită și incapabilă să fac pe altcineva fericit.

Am revenit. Am alungat câteva personaje dintr-o poveste care nu mă mai ținea cu sufletul la gură și pe care am hotărât să o rescriu. Cu titlu nou, A Simple Fairy Diary. Și cu ce mă face pe mine să cânt. Ca să nu mai uit vreodată.

Azi, un petec de iarbă, o rochie roz, un nuc necules, Taz și niște prieteni faini. La Tâncăbești en Provence.

Botez Sonia

Buchetul Florentinei

Botez Alma