La mulți ani, femeie!

După 48 de ore de muncă și, apoi, 13 ore de dormit neîntoarsă, am ieșit și eu pe băncuță, la poartă, să văd cum a sărbătorit de 8 Martie suflarea femeiască din sat: zambile și alte flori, desene de copii, gifuri cu trandafiri și sclipici, urări de primăvară frumoasă, brățări Pandora (încă se mai vând chestiile astea? Întreb pentru prietenă care n-a înțeles niciodată fascinația pentru un accesoriu pe care îl poartă mai toate femeile), mulțumesc, iubi-uri, check-in seara prin restaurante.
M-am întristat, mai bine nu ieșeam.
8 Martie este de peste 100 de ani Ziua Internațională a Drepturilor Femeilor.
8 Martie e despre refuzul de a mai accepta ca bărbații lumii să afirme că e normal ca femeile să câștige mai puțin pentru că sunt mai mici, mai slabe și mai puțin inteligente sau că atunci când ești star, femeile te lasă să le faci orice, deci feel free to grab them by the pussy.
8 Martie e despre a fi independente și de a dispune de timpul și de banii lor.
8 Martie e despre lupta femeilor de a nu le mai permite altora să le spună ce să facă cu corpul lor.
8 Martie e despre meritul femeilor de a fi contribuit la dezvoltarea lumii în care trăim și despre recunoașterea acestor merite. 

Din 1, 3 miliarde de săraci ai lumii, 70% sunt femei.
20 de țări continuă să le îngrădească femeilor dreptul la educație.
1/3 din femei au suferit violențe fizice sau sexuale.
Cam așa arată statisticile, iar noi, în partea asta de lume fostă comunistă,  încă ne mai dorim să fim omagiate pentru funcția absolut normală de a da naștere copiilor sau pentru capacitatea de a ne sacrifica pentru creșterea și educarea lor. Sau să ni se ridice statui pentru dedicarea cu care satisfacem interesele și nevoile bărbaților noștri.
Una din doamnele pe care le admir, Mihaela Miroiu, scria ieri:
Sărbătoriți, fiecare dintre femei, ceea ce credeți că vreți să fiți.
Sărbătoriți, fiecare dintre bărbați, ceea ce respectați cel mai mult la femei.

Pe mine m-a prins 8 Martie ăsta ca în fiecare an de vreo 5 încoace: cu oja sărită de pe unghii, nedusă la coafor, cu nasul gogonat și cu ochii injectați din cauza alergiilor la flori, în balerini și în jeansi, cu șorțul de lucru încins la brâu. Deci no bucle, no unghii strălucitoare, no smokey eyes, no tocuri înalte, no fustiță învolburată for me, dar nici no frustrare când m-am dus la culcare. Doar un pahar de vin pe care l-am băut ciocnind în gând cu Maria Telkes, cea care a dezvoltat tehnologia de captare a energiei solare, cu Hedy Lamar, cea căreia i-a venit ideea wireless-ului, cu Marie Curie, cea care a cercetat radioactivitatea și cu Sophie Wilson, cea care a gândit smartphone-ul de pe care scriu.
Noroc și inspirație, doamnelor!

OUG 13

Dom'le, eu am rămas cu traume după marțea în care au dat ordonanța 13: înainte să mă duc la culcare mă gândesc bine ce pijamale pun pe mine în caz că iar trebuie să ies la Guvern. Nu de altceva, dar în seara cu pricina nu m-am mai schimbat de bluza cu capul mare al lui Mickey Mouse, m-am gândit eu că îmi ține de cald, pufoasă fiind. Stau și mă întreb cât de în serios aș fi fost luată dacă aș fi fost nevoită să-mi deschid nasturii de la cojoc...  Că toate revoluționarele pe care le știu apar prin tablouri cu pieptul dezgolit, vezi la Delacroix sau la Rubens, nu înfofolite ca Baba Dochia.
Sau dacă mă trezesc în toiul nopții și nu mă mai ia somnul, mi-e și frică să deschid facebookul nu cumva să aflu că până la urmă mustăciosul și hoții lui tot și-au făcut pohta ce-o pohtesc.

Îmi amintesc cum stăteam pe 3 perne, citeam în news feed și simțeam cum îmi urcă tensiunea. 11 cu 2, 12 cu 8, 18 cu 5. Ca să nu fac naibii vreun atac cerebral, i-am zis lu Taz nu știu ce părere ai tu, dar eu trebuie să plec în momentul ăsta și am pornit-o spre Piața Victoriei. Erau -8 grade dar pe care le simțeam ca pe -18 la șalele mele și-așa șubrede. Nu știu ce speram să se întâmple, nu m-am gândit niciun moment dacă mă pun în pericol, voiam doar să fiu acolo și să le bat obrazul.
Zilele ce-au urmat au fost la fel de pline de frustrare, de neputință, de mirare continuă, de așteptări înșelate una după alta, de furie, dar și de râs cu lacrimi, caterincă, speranță, satisfacție că alesesem tabăra corectă, drag de oameni pe care oricum îi plăceam și înainte fără să-mi fie neapărat clar de ce, ușurare că suntem mai mulți, cu fiecare zi mai mulți.
Am fost și una din lanterne, am fost și o coală galbenă din tricolor, și una albastră din steagul UE. Am reînvățat să port căciulă, activitate la care renunțasem prin clasa a patra, m-am pomenit studiind și interpretând legi, mi-am pus în cizme cartoane și pernuțe speciale pentru încălzit tălpile, am cunoscut oameni faini, cu care am stat de vorbă ore în șir, dar pe care nu i-aș recunoaște la lumina zilei decât dacă ar purta cagule, căciuli trase peste urechi, fulare răsucite de 3 ori în jurul gâtului și mănuși de urcat pe Everest, am descoperit eroi ca Augustin Lazăr, Andrei Roșu sau Ana Morodan, am înjurat pentru prima oară cu Muie, Dragnea!, am fredonat imnul în timp ce mă spălam pe dinți.

OUG 13 a fost abrogată, hoții au rămas pe poziții și își văd în continuare de mârșăvii, nu mai ieșim zilnic în stradă, dar am rămas cu același entuziasm că mai există oameni cu un sistem de valori rămas intact chiar dacă toată viața și-au trăit-o în comunism și în postcomunismul haotic, care nu întind mâinile ca să li se dea ceva, orice, ci pentru a susține pancarte cu mesaje istețe. Care nu-și cer decât dreptul de a fi conduși de niște lideri decenți, nu de condamnați penal pentru fapte de corupție. Care se simt umiliți când sunt reprezentați de politicieni care n-au nicio meserie, n-au educație și nici studii sau care nu știu să vorbească o limbă străină și n-au cunoștințe minime de tehnologie actuală.

600 000 de oameni nu s-au revoltat doar pe net sau de pe canapea, ci au ieșit în stradă, pe ger, ninsoare și ploaie ca să strige pe 600 000 de voci că vor schimbare.
600 000 și, din păcate, cred că ăștia suntem toți.

Floristul tău personal, cu drag, oricând, oriunde

Vai, de când n-am mai trecut pe aici! S-a pus praful, dacă dau cu degetul, rămâne dâra vizibilă de pe Lună; trebuie să fac curățenie, să așez ideile, să rearanjez gândurile, să mai arunc din planurile fără șanse de reușită. Treabă multă, ca la început de primăvara.
După Crăciun îmi spuneam, între două felii de cozonac și o porție de salată Boeuf, că abia aștept să mă plictisesc, ca în fiecare ianuarie și februarie, sub plapumă, citind sau văzând filme unul după altul. Da' de unde! A venit OUG 13 peste noi, gata, s-au dus naibii planurile mele de plictiseală glorioasă. În două săptămâni de proteste seară de seară am revăzut lumea altfel și m-am animat într-un fel care mă și speria, convinsă fiind până atunci că nimeni și nimic nu m-ar scoate din bula mea roz, dar despre OUG 13 într-o poveste viitoare.

Acum e despre un mesaj venit pe Facebook pe la începutul lui ianuarie, în care, pe scurt, eram invitată în Elveția la un fel de workshop privat. După mirarea, îndoielile și glumele de rigoare, am bătut palma și am plecat spre Neuchatel, cu escale la Munchen și Geneva.
Tot drumul mi-am ros unghiile și neuronii întrebându-mă și răspunzându-mi dacă voi fi în stare să dau în câteva zile tot ce am acumulat eu în ani. Mi-era teamă că nu voi ști să povestesc despre volume, simetrii, proporții sau să explic cum se găsesc soluțiile în multele momente de criză. Mă gândeam ca lipsa mea de răbdare să nu devină jignitoare și îmi exersam respirația care mă calmează în momentele când tensiunea mi-o ia razna.
Am găsit acolo niște oameni senzaționali din prima clipă, Andrada și Andre (cu accent aigu dar nu-l găsesc acum pe tastatură) și o minune mică, pe Emma, un copil din aceia puțini care îți intră la inimă instant. (Aș putea scrie despre Emma la fel de mult cum scriu despre flori, dar Emma nu e de povestit, e de simțit, de auzit, de smotocit. Mă surprindeam că mă jucam cu ea cum mă joc cu Taz, îi aruncam cuburile și mă așteptam să le aducă înapoi, dansam cu ea în brațe fredonând aceleași cântecele inventate pentru Taz, aveam același ton în voce, mămos și tălâmb dar pe care nu-l pot controla când stau în preajma unor chestii drăgălașe. Sper ca Andrada să nu fi băgat, totuși, de seamă... sau măcar să fie îngăduitoare, eu sunt dintre aceia care au nevoie să studieze manualul de utilizare a omuleților numiți generic copii.
Incredibil dar treaba a mers ca unsă, fără emoții și fără bâlbâieli; am pompat în trei zile cantități enorme de informație, cursul a fost nu intensiv, ci unul pe fast forward. Am năucit-o pe biata fată, eram sigură că are nevoie de vacanță după ce i-am povestit ore în șir doar despre flori și tehnici de floristică. De unde?! Nici nu ajunsesem acasă și ea deja aplica  pe www.bouquetdamour.ch ce abia o învățasem.
Văzându-i fotografiile noi cu flori lucrate doar de ea, am zâmbit larg și aproape că-mi venea să mă pup; undeva, într-un loc de poveste unde primăvara a venit mult mai devreme decât la noi, într-o casă cu ferestre care râd la lacul Neuchatel, la soare și la Alpii Elvețieni, va străluci un pic din mine și din ceea ce iubesc.
Good job, fairy!