Era ca și cum aș fi personalizat alarma ceasului să sune "Bună dimineața, fuga-fuga la sală! Pune baterii la cântar! Mai taie din feliile de pâine! Bea 1 cană de apă! Mai bea 2! Împachetează-te cu aur ca să ai pielea fină! Tâmpito, lasă felia de cozonac jos! Fă 200 de fandări! Mai fă 200! Criogenează-ți fața! Ce-i cu grăsimea aia de la genunchi? De ce nu ai gleznele ca fusul? Cu părul ăla netratat cu ceară de albine etiopiene ai de gând să ieși? Autodezvoltă-te! Mai mult! Și mai mult! Pizzaaa??? 5 minute de plank. Acum!"
Or eu urăsc ceasurile deșteptătoare.
La 30 de ani mă urcam pe cântar zilnic, mâncam doar salate și iaurt, câteodată o porție de paste, purtam mărimea S, țineam predici despre prelungirea vieții cu ajutorul regimului hipocaloric și mă enervam când nimeream loc în avion lângă o persoană supraponderală. Acum port M, încă nu mănânc carne, dar, probabil, e singura chestie unde mai mențin disciplina de odinioară, altfel eu+carbohidrații=Big LOVE
La 30 de ani dormeam puțin, când venea seara abia așteptam să vină dimineața și lâncezeala pe canapea mi se părea pierdere de vreme. Acum îmi place să dorm și jelesc cu lacrimi, nu în mine, după nopțile petrecute lucrând.
La 30 de ani mergeam săptămânal la coafor, aveam bucle orientate cu peria o dată spre stânga, o dată spre dreapta. Acum mă mai coafez doar
La 30 de ani mergeam la epilat o dată la trei săptămâni, dar dacă se întâmpla să fiu implicată în ceva cu aer romantic, o stresam pe biata Andra să-mi facă loc în program și să mă epileze urgent pentru că nu puteam să risc ca Făt-Frumosul cu care mă întâlneam să se zgârie în vreun fir de păr de jumătate de mm.
Acum tot la 3 săptămâni mă epilez, doar că Făt Frumos, tot timpul ăsta, n-are decât să mă plimbe platonic printre sălcii sub clar de lună și să-mi scrie texte cu 1500 de caractere despre ce și cum mi-ar face neplatonic, că eu tot nu devansez epilarea nici măcar cu o zi.
La 30 de ani îmi cumpăram haine sau pantofi săptămânal. Acum nici măcar lunar, am atât de multe că unele rămân nepurtate cu anii. La 30 de ani aș fi jurat că eu nu voi avea niciodată un tatuaj, acum am unul la încheietura mâinii și mă gândesc să-mi fac și niște puf de păpădie pe un umăr.
La 30 de ani nu aș fi dormit nici picată cu ceară într-un cort, acum visez să-mi cumpăr o rulotă în care să dorm în fiecare noapte sub alte stele.
La 30 de ani credeam că o să-mi trăiesc viața alături de omul pe care îl iubesc și-l visez de 12 ani. L-am rugat să mă aștepte să mă fac și eu mare și să scap de complexele de fată săracă din est care apare la brațul unui bărbat bogat din vest. Încă nu am un garaj pentru câteva mașini de lux și nici nu-mi comand toamna șampanie pentru un an întreg.
Pe 2 mai a fost ziua mea. Pe 1 mai a fost ziua lui. Fiecare miez de noapte dintre 1 și 2 mai ni l-am petrecut împreună, orice ar fi fost, oriunde am fi fost.
Urăsc ceasurile deșteptătoare.
Și goana lumii după tinerețea veșnică și după perfecțiunea fizică. Și obsesia asta modernă pentru a fixa ținte, pentru a depăși limite și pentru a demonstra în permanență ceva; cred că am rămas singura care nu și-a propus să alerge un maraton.
Nu-mi mai pun întâlniri dimineața, nu mai număr calorii și nu mai încerc să par mai bună, mai frumoasă, mai deșteaptă, mai puternică decât sunt în realitate.
Îmi încep ziua cu o plimbare lungă prin parcul în care suntem doar eu, Taz, veverițele, bobocii de rață și mierlele. Poate mai sunt și alte suflete, dar nu le văd, nu le aud. Apoi îmi fac cafeaua, îi pun și lui Taz puțin lapte, îmi scriu emailurile și răspund la telefon doar după 10 00.
Nu mai stabilesc ore fixe de întâlnire, ci niște intervale orare în care știu că mă încadrez dacă traficul e de groază sau dacă nu găsesc loc de parcare.
Nu mai risipesc emoții, timp și bani pe amoruri care este evident că nu vor dura.
Nu mai am energie pentru prieteniile fără chimie, interacțiunile forțate și conversațiile sterile.
Nu mai irosesc timpul nimănui, nu mai permit nimănui să-mi irosească timpul.
Nu mai mimez orgasmul.
Nu mai fac nimic din ce făceam la 30 de ani. Eram fericită atunci, cu neliniști și frici, sunt fericită și acum fără ele. Am bifat cam toate lecțiile pe care le-aș fi putut primi și, dacă ar fi să dau examen din ele, l-aș trece lejer, cu notă maximă. Dacă mai sunt și altele, lăsați-le să vină la mine, dar să facă bine să fie profunde și complicate, expert level, ca să le iau în serios.
Cam așa stau lucrurile pe persoană fizică. Pe persoană juridică, CV-ul meu este mai bogat cu câteva mii de lucruri frumoase pe care le-am făcut cu mâinile acestea două cu care scriu și completat cu miile de zâmbete cu care acele lucruri au fost primite. CV-ul e bogat. Ceea ce nu se poate spune și despre cont, căci ar fi o contradicție în termeni.
Fără să promit că voi lucra întru remediere, îmi asum în continuare lipsa de interes față de cele lumești, necredința în dumnezeu, opiniile ultraliberale, mulțumirea de sine, hedonismul, nedorința de a avea un copil al meu și faptul că l-am cam răsfățat pe Taz, dar jur, în rest sunt perfectă.
