Ziua 238. AMR127

Ziceam deunăzi, pe fugă, despre zidul meu pictat.
N-a fost greu, mai ales că am avut ajutor din partea Zânei Generozității, care a petrecut we-ul la castel, cuibărită în pijamalele mele de iarnă și înfofolită în pilotă (soro, e jumatea lui iunie, poate n-ai observat!?! :-P)
N-a fost greu pentru că zidul a fost, în sfârșit, ridicat. Nici n-am simțit când s-a întâmplat, m-am trezit deodată cu el în fața ochilor și am știut că e momentul să scot pensula, vopseaua și șorțul. Meșterul Manole ar trebui să ia loc și să asculte la mine cum se face zidărie, poate data viitoare nu va mai fi necesar să îngroape femeile de vii:
1. Termini cu prostiile ca dragoste/iubire/fluturi care zburdă prin stomac
2. Caști ochii și urechile bine, nu care cumva să-ți treacă prin cap să mai iei de bun ce ți se arată sau ce ți se spune.
3. Nu mai deschizi ușa larg pentru că, odată cu aerul și lumina, riști să intre praful, polenul sau mirosurile urâte.
Și zidul urcă singur ca vrejul de fasole fermecată, iar ție nu-ți mai rămâne decât să-l pictezi, să citești și să recitești până-ți intră bine de tot în cap că în castelul tău:
1. Se iubește, nu se vorbește despre iubire.
2. Se greșește.
3. Se cere iertare.
4. Se iartă greșelile.
5. Se spune doar adevărul.
6. Se face totul cu bunăvoință.
7. Se comunică, nu se rostesc cuvinte.
8. Se prețuiește ideea de familie.
9. Se dăruiesc îmbrățișări și săruturi.
Jumătate din drum l-am parcurs: am zidit, am pictat, am citit și recitesc. Mi-a mai rămas doar să să reorganizez spațiul din cap căci deocamdată e înțesat cu convingerea că iubirea vine la pachet cu lacrimi, amărăciune, dezamăgire, durere fizică și umilințe și atunci, instinctual, e bine să te ții departe de ea.