Ziua 348. AMR 17.

Trebuie că o iubesc mult pe sor'mea dacă m-am lăsat convinsă să ies din patul meu cald unde zăceam pe la 11 și să merg să-i văd și să-i ascult pe Holografi în Tribute. Nu-mi plac, dom'le, nu mi-au plăcut niciodată, ba mai mult, Și băieții plâng mi se pare cel mai penibil dintre toate cântecele pe care le-am auzit vreodată.
Și n-a fost suficient că au început să cânte pe la 1, a trebuit să avem masa fix sub aparatul de aer condiționat de mi s-au activat toate reumatismele știute și neștiute din oase, așa că a doua zi am pierdut-o trăgând de nas, strănutând, smiorcăindu-mă, ridicându-mă din pat doar ca să mă mut pe canapea și de pe canapea doar ca să mă mut în pat.
Or fi semnalele bietului meu trup că ar trebui să o las mai moale și să nu-l mai schingiuiesc în halul ăsta? E așa de greu pentru el să mai susțină nevoia mea de socializare și după lăsarea întunericului? Îl hrănesc sănătos, îl ung cu cea mai fină pomadă, îl iau cu mine peste tot, îi dau fresh de portocale dimineața, îl culc în așternuturi curate... Aaa... să se fi răzvrătit că i-am dat într-o zi o pungă de pufuleți? Sau că am mâncat porcăria aia de specialitate libaneză de la Spring Time?
Zău, dragă trupule, din când în când ai putea și tu să mai închizi ochii că n-o fi foc dacă mai mănânci și fast food...
Hai să facem pace, promit că de mâine beau două pahare de apă pe stomacul gol, first thing in the morning, dar numai ajută-mă să mă extrag dintre perne, trebuie să ajungem la cina cu prințul "Vai-Ce-Cățel-Drăguț-Și-Ce-Bine-Vă-Stă-Împreună-Dar-Eu-Nu-Concep-Să-Stau-Cu-Un-Animal-În-Casă"