Ziua 359. AMR 6.

O prietenă dragă își împachetează zilele acestea lucrurile. Se mută din casa în care a locuit 11 ani cu iubitul ei, casă pe care a urât-o la început, pe când i se părea că trece tramvaiul chiar prin mijlocul sufrageriei. Cu timpul, crăpăturile din pereți au fost astupate, cercevelele ferestrelor schimbate, ușile băițuite, pardoseala acoperită cu parchet, liniile de tramvai desființate. Casa urâtă și înghesuită, în care mirosea a molii s-a făcut mare, frumoasă și liniștită; atunci când o vezi pentru prima oară, te simți ca într-un stup de albine: e cald în ea, miroase a faguri și în camere plutește o lumină gălbuie ca mierea.
Ea povestea râzând în hohote ce frică îi era în primele săptămâni, când rămânea la el peste noapte. El își amintea cum o speria când se întorcea de la baie, ascunzându-se într-un hol în care nu exista nicio geană de lumină. Ea îi arăta cu drag primul fotoliu pe care l-au cumpărat împreună. El o mângâia din priviri și-i strângea palma mică, mulțumindu-i că se află în viața și-n casa lui și că i le înfrumusețează de 11 ani fără încetare.

Acum două săptămâni, ea a aflat că el nu e pregătit să-și asume reponsabilități, că are nevoie de spațiul lui, că știe că sună egoist, dar că e greu să reziste tentațiilor de afară și are de gând să guste din toate.
Chiar așa, sec și formal, chiar în moalele capului. Uitându-se direct în ochii ei, dar ignorând explozia iminentă a lacrimilor. Ținând-o de mâini, dar nesimțindu-le tremurul.

Aș încerca neplăcerile unui proces pentru vătămare corporală numai să simt deliciile unui scaun făcut bucăți în capul lui, măcar l-aș face să-l doară, l-aș înfuria groaznic și-așa ar simți și el ce simte ea...
Nu sunt sigură că-l va durea prea tare, are obrazul mult prea gros în comparație cu palul firav al vreunui scaun de la Ikea. Și urechi prea surde ca să audă:
Da, pot să înțeleg că nu mai făceați dragoste ca și cum aprindeați un foc de artificii, că era prea multă liniște în casa cu miere, că devenise plictisitoare perfecțiunea din ea, că voiai aventură și că tânjeai după tot ce se întâmpla dincolo de ferestrele voastre.
Nu, nu pot să înțeleg de ce nu ai strigat Ajutor! atunci când ai simțit că barca începe să se scufunde. Și de ce ai așteptat ca ea să se întoarcă cu spatele pentru a-ți înfige cuțitul, pe care îl ascuțeai de luni întregi, poate ani...

Viața întreagă se încheagă pe alegerile pe care le facem, nu pe greșeli. Tu ai ales să o faci pe ea să sufere și te simți un pic vinovat de alegerea ta, ba chiar te înfurii și țipi mai tare decât ea, socoți că trebuie să aibă și ea partea ei de vină. De ce n-a reușit să fie gospodină în bucătărie, doamnă în societate și târfă în dormitor ca să te țină pe tine departe de tentații?!?
Ai ales. Știi ce-ai ales?
Ai ales să vii și să pleci de la cealaltă liber, să nu mai fie nevoie să-ți pui telefonul pe silent și să-ți împlinești visurile conturate de site-urile porno pe care le accesezi.
Ai ales să începi și să termini relații motivat doar de dorința de nou, un nou din ce în ce mai scurt, din ce în ce mai superficial.
Ai ales să-ți testezi puterea de seducție ca bărbatul împlinit, stilat, sofisticat care ai devenit lângă ea.
Ai dreptate, viața e plină de tentații, mereu vei găsi afară femei mai zvelte, mai blonde, mai interesante. Dar nu realizezi că tot acolo, afară, erau bărbați mai frumoși, mai buni și mai inteligenți decât tine.
Și totuși, ea a rămas cu tine...