Ziua 340. AMR 25.

Nu-mi dau seama când a început să-mi fie atât de antipatică ziua de luni, n-a fost întotdeauna așa. Acum îmi trebuie jumătate de zi ca să mă urnesc și să accept că e zi de lucru. Și chiar dacă mă apuc de lucru, fac în așa fel încât să încep cu chestiile frumoase sau ușoare. Iar dacă n-am pe listă chestii frumoase și ușoare, refac lista. Așa m-am trezit azi că e imperios necesar să fac supă cu tăieței, astfel că acum miroase în living a supă. Ce dacă? Voi aerisi mai târziu, acum mă bucur de momentul acesta de liniște: am oprit hota, cuptorul și televizorul, Taz a terminat de visat-mai devreme scâncea și dădea din lăbuțe în somn.
Bun, am revenit la sentimente mai bune față de ziua de luni, mai ales că am copt și pâine. Și nici măcar n-am vrut să impresionez pe careva-Baby e pe alt fus orar, zânele sunt pe la cas(tel)ele lor, Ralu, până acum totul e în grafic: nu mai atentează nimeni la porția ta de supă. :-)
De când cu transformarea întrebărilor mele retorice în întrebări țintite, mă tot gândesc la alegerile pe care le-am făcut și la cum ar fi fost dacă...
Cum ar fi fost dacă m-aș fi oprit o secundă mai mult când m-am trezit, pe stradă, față-n față cu tipul cu care, cu trei săptămâni înainte, flirtasem tot drumul de la Atena la București. Am fi băut o cafea împreună....nu, pe vremea aceea nu beam cafea. Am fi schimbat cărțile de vizită... nu, nici asta, pe vremea aceea nu aveam cărți de vizită. Poate am fi zâmbit tot așa cum am zâmbit în avion unul la altul, eu, norocoasă, în față, pe diagonală, el în spate, sucindu-și gâtul din 15 în 15 secunde. Am făcut febră musculară la obraji în acea călătorie, niciodată nu mi s-a mai întâmplat de atunci...
Sau cum ar fi fost dacă aș fi plecat în decembrie 2004 într-o lume mai caldă, unde eram așteptată și unde promisesem că mă duc de Crăciun. Poate mă chema Miriam acum. Sau Rașela.:-) Am rămas în București, nu pentru că am făcut pneumonie, ci pentru că mi s-a părut că aud o voce care mă ruga să rămân...
Și-a mai urmat un cum ar fi fost dacă, cel mai persistent, cel mai chinuitor și cel căruia îi cunosc răspunsul pe dinafară căci mereu am simțit că ar fi fost mai bine dacă n-aș fi insistat cinci ani să fiu prietena unui bărbat care mă dorea, de fapt, drept iubită... În prima zi din 2011 aproape că ne-am luat vorba din gură unul altuia concluzionând că am trecut unul pe lângă altul și doar un milimetru a lipsit să ne atingem. Acum doar mai schimbăm urări sau felicitări, ca doi buni prieteni. Nu știe că în seara aceasta sunt nostalgică; îmi deschide blogul din când în când și se uită prin fotografii ca să știe dacă sunt bine. Singurul cuvânt pe care-l cunoaște în română e pupici, eu nu prea-l folosesc în textele mele...
Iar tu mă-ntrebi dacă eu mă întreb vreodată cum ar fi fost dacă...

Remember the time

Ziua 339. AMR 26.

Mda, nu puteau să lipsească zânele de la dezmățul de Halloween, de ce-ar fi stat între zidurile castelului doar pentru că pe-afară bântuiau în legea lor toate vrăjitoarele și toți vampirii?

Ziua 338. AMR 27.

De foarte multe ori clienții mei țin să revină și să-mi mulțumească pentru lucrurile frumoase pe care le-am lucrat pentru ei.
De fiecare dată simt că eu ar trebui să le mulțumesc lor pentru că-mi dau ocazia să le lucrez; a le ține în mână, a aplica fiecare petală a unei flori și a vedea transformându-se o bucată de material textil într-un fluture sau un tub de sticlă într-o invitație la petrecere, au efect de endorfine, mă relaxează, mă bine dispun și ecranează orice mizerie sau gând negativ ce se află dincolo de ușa atelierului.

Ziua 337. AMR 28

Draga mea Ralu,
Îmi pare nespus de rău să te anunț că ne-a părăsit cana noastră de încălzit laptele, cea cu văcuțe și viței pe pajiște...
Știu cât ai iubit-o, de aceea îmi stă un nod în gât când îți povestesc cum s-a chinuit, cum a agonizat pe aragaz vreo 15 minute... Te înțeleg dacă nu vrei să participi la înmormântare, durerea e imensă și știm amândouă că niciodată o altă cană n-o va putea înlocui în inimile noastre!
Cu infinită durere,
Zâna

Draga mea Zână,
Îmi cer sszuuuze dacă lacrimile mă împiedică să scriu coerent, însă îmi simt sufletul pustiit iar cuvintele sunt acum de prisos :(.
Zilele mele vor fi de acum înnorate, iar simpla amintire a vițeilor de pe pajiștea cănuței noastre îmi va aduce lacrimi de regret. Cu toate acestea, știm amândouă că biata de ea a suferit mult și înainte, arsurile repetate schimonosind frumoasele ei curbe..:(
Vom păstra mereu în amintire smalțul său inocent...
Împietrită de durere,
Samy

*** De astfel de întâmplări și dialoguri am parte aproape zilnic. Pentru asta și pentru multe altele, mi-e drag să vin la serviciu și n-aș schimba nimic din ce am și ce fac acum.

Ziua 336. AMR 29

După trei zile în care am dormit vreo 8 ore, am și eu voie să petrec o duminică în pijamale, da? M-am trezit prima oară pe la 12 fără 10 doar ca să resping apelul lui Nicol, care oricum primise dispoziții să sune numai după 12 fix. Încălcare de consemn, penalizare, am mai dormit două ore și m-am ridicat ca să evit o tragedie și să mor de foame în somn, drept pentru care am mozolit niște felii strâmbe de pâine cu unt și dulceață și-am băut un pahar de lapte. Lucru care m-a obosit peste poate, astfel încât am fost nevoită să mă întorc în pat, unde m-am pus pe meditat. Singura revelație pe care am fost în stare să o am a fost că mi-aș dori să fiu Taz:
-trei din cinci oameni pe lângă care trecem zâmbesc când îl văd
-e plin de energie, pe toate le face în viteză, mă năucește: se încurcă în lesă, urcă câte trei trepte deodată, se aruncă vitejește de pe spătarul fotoliului, sare ca o minge, intră cu capul în ușile de sticlă
-ia totul drept joacă: ciorapii mei până să mi-i vâr pe picioare, capătul creionului cu care fac sudoku, șiretul de la pantalonii de trening, șervețelul pe care-l am în buzunar, pensula cu care-mi prind părul în coc, bețișoarele cu care mă șterg în urechi, ciucurii de la papuci, mâinile mele exact atunci când scriu un email urgent
-primește pe loc, de la oricine, doar scâncind, mâncare, jucării, apă, plimbare, atenție.
-e un ghem de iubire și drăgălășenie, nici nu-ți dai seama când îți intră în suflet
-e devotat ca un soldat din garda reginei
-primește cadouri mai des chiar și decât o cocotă de lux
-își câștigă prin muncă cinstită hrana cea de toate zilele făcând circ: sare și deschide singur ușa magazinului unde știe că, dacă se duce după tejghea, se întoarce cu cremwursti și cârnați pe care îi mănâncă tacticos doar când ajungem acasă.
-e viteaz ca un leu: el mă apără pe mine de oameni, eu pe el de alți câini :-)
-doarme cu burta în sus, semn că se simte în siguranță
-e curios și îndrăzneț
-Baby e topit după el și îl lasă să i se urce și-n cap
-e curățel și mare amator de băiță
-e foarte confortabil cu lesa atâta timp cât e suficient de lungă încât să-i permită să ajungă acolo unde dorește

Ziua 335. AMR 30.

Long time no see. În Tribute cu zânele. Multe zâne. N-am sărbătorit nimic în mod special, n-avem noi nevoie de pretexte ca să ne îmbrăcăm frumos și să ieșim în lume. Mi-era dor de aerul de acolo, de pe la începutul verii n-am mai respirat muzică bună, companie cum nu se poate mai agreabilă, fum de țigară și fumuri de corporatiști și expați.
Tare îmi sunt dragi oamenii care ies din casă, vorbesc, dansează, cântă și se distrează și mi-e milă de cei care stau singuri și îmbufnați la televizor sau pe net, vărsându-și nemulțumirile și nervii pe forumuri sau pe bloguri.
Am dificultăți în a înțelege depresiile acelea care te fac să-ți închizi telefonul sau indispozițiile acelea care te fac să vrei să te izolezi și poate par picată din cer dacă spun că la mine toate problemele se rezolvă punând mâna pe telefon și stând de vorbă cu vreuna din zâne, urmărindu-l pe Taz cum se joacă, ieșind la o cafea, lucrând în atelier sau citind o carte bună.
E adevărat că n-am rate de plătit, n-am șef să-mi toace felii creierii, n-am copil care răcește de 20 de ori într-un an, n-am boli grave sau, mai rău, incurabile și n-am nici bărbat care să mă țină sub teroare. Dar am chirii, salarii și teancuri de facturi de plătit, membri ai familiei cu sănătatea șubredă, clienți pretențioși sau cărora nu le e prea clar ce vor de la mine, personaje în trecere pe la castel care mi-aduc în dar răutatea lor, lipsa de inteligență sau de empatie, invidia și gelozia bolnăvicioasă sau fățărnicia.
Bineînțeles că m-aș lipsi bucuroasă de problemele mele și e ceva vreme de când am învățat că nicio baghetă nu e atât de magică încât să le facă să dispară înainte să te confrunți cu ele. Și atunci coabităm: ele apar, eu le dau atenția cuvenită, încerc să le rezolv, dacă nu pot singură, cer ajutor, eu mai scriu câteodată pe blog despre ele, ele au satisfacția de a fi parte din procesul meu de maturizare.
Ca să rezum (am băut o ceșcuță de vișinată cu vișinele de rigoare și m-am cam întins la vorbă, ca bețivii, deh), că stați în casă sau că ieșiți la o bere, rata la canapeaua de piele tot trebuie plătită, soacra tot nu se îmbunează, nevasta tot nu uită că nu i-ai adus flori de Valentine's day și șefa tot nesatisfăcută rămâne. I rest my case, mă duc să mă culc.

Ziua 334. AMR 31.

Facebook este de departe cea mai amuzantă jucărie pe care am avut-o vreodată, de vreun an și ceva mă joc în fel și chip și nici măcar un milimetru nu mi-a scăzut interesul pentru ea; așa sunt eu, nu mă plictisesc niciodată de lucruri, animăluțe, sentimente sau ființe omenești de care sunt încântată peste măsură.
Mulți m-au auzit minunându-mă că Facebook e ca un sat: toată lumea se cunoaște cu toată lumea, se vorbește în fața porții sau pe la colțuri, se fac alianțe, se stârnesc certuri, se leagă idile. Totul pe față, aici nu e loc de anonimat.
Și eu, ca și mulți alții, mi-am regăsit prietenii din copilărie, colegii de școală și de facultate, amicii împrăștiați în cele patru zări, am căpătat prieteni noi și buni, flirtez pentru amuzament, primesc informații doar din ariile care mă interesează. Pur și simplu am uitat cum mai e fără Facebook și nu a trecut o zi fără să fac măcar o vizită fulger.
De câteva ori surpriza la logare a fost uriașă: o cerere Add friends interesantă, o postare delicioasă pe vreun wall, un mesaj privat pe care îl doream și-l așteptam sau unul la care nici măcar nu visam...
Azi am găsit unul de la iubitul meu din liceu, cel din cauza căruia mi-a făcut tata capul mare vreo trei ani. Am stat cu el pe chat de la 11 noaptea și până la 6 dimineața la mine, de la 4 după amiaza până la miezul nopții la el. Da, e în America. Nu mă întrebați ce naiba am vorbit, mă dureau unghiile de atâta tastat și știam că n-o să fiu bună de nimic a doua zi la lucru, dar se strânseseră multe de povestit și amintit.
N-am fost cine știe ce suflete pereche când eram copii, era iubire din aceea cu năbădăi, mai mult ne enervam reciproc, mi-aduc aminte că cea mai mare parte din timp i-aș fi dat palme, numai în belele mă băga. :-) Dar îmi cânta... uitasem asta...
Toți anii aceștia care au trecut ne-au calmat și am reușit să dialogăm elegant, ne-am tachinat, ne-am pus muzică, am petrecut o noapte minunată împreună:-) Hahahaha, Baby, jur pe bagheta mea că nu e ceea ce pare! :-)
Mai jos e povestea (din păcate, neterminată) scrisă chiar de el despre debutul de acum 10 ani în societatea plină de promisiuni a Americii. Citiți-l, scrie drăgălaș, pe mine m-a amuzat.:-)
Am făcut primul pas pe pământ american pe Aeroportul din Boston - Massachusetts, după un drum lung şi 11 ore de escală în Londra. Îmi iau bagajul, de data asta fără spume, şi merg spre ieşire. Aproape de ieşire, un domn cu o pancartă pe care era scris numele meu. Normal, numele meu în toate aeroporturile, de fapt treaba era cu totul alta. Încă nu eram hotărât ce să fac, să merg în tabăra de copii unde aveam contract pe 3 luni sau să plec direct în Chicago unde ştiam că erau alţi romani şi să caut de lucru pe barba mea. Grea alegere. Dacă merg în tabără, cum mă înţeleg cu ei? Engleza mea se rezumă la “yes, no şi I understand”.

Ziua 333. AMR 32.

Mda, trebuie să mă obișnuiesc cu gândul că e toamnă de-a binelea și multe săptămâni de-acum încolo nu va mai fi decât frig. Amar gând pentru o persoană solară, căreia o simplă rază de soare ce se zbenguie pe trotuar poate să-i ridice serotonina la cote inimaginabile.
Baby încearcă să mă facă să uit, mă tentează sâmbătă de sâmbătă cu mers la munte ca să mirosim frunze și să mâncăm castane coapte. Castane coapte... castane coapte... îmi aduc aminte de o mână mare și caldă din toamna trecută, o mână mare și caldă ce-mi strecura pe geamul deschis pe jumătate al mașinii un cornet cu 6-7 castane aduse tocmai de la Sinaia. Am coborât geamul doar până la jumătate, mi-era teamă că acea mână mare și caldă va vrea să mă mângâie; țineam pleoapele strânse, urechile astupate, pumnii strânși în poală. Nu mai voiam alți ochi privind direct în ochii mei, alte buze rostind vorbe dulci și alte mâini care să le strângă pe ale mele. Eram sigură că și castanele vor avea gust de biscuite... Cumva am rămas cu adevărul ăsta înțepenit undeva, între două sinapse, până-n ziua de azi: prima privire e piezișă și primul impuls e să resping complimentele, alinturile, promisiunile.
Geamul a rămas mereu deschis doar pe jumătate, mâinile mari și calde n-au încăput, iar eu n-am avut puterea și voința să le rog să mă aștepte. Mâinile mari și calde mi-au mai dăruit liliac alb în decembrie, mi-au mai scris 4(patru) rânduri și s-au retras.
N-am apucat niciodată să-mi cer iertare că n-am avut curaj să apăs mai lung pe butonul care cobora geamul complet și nu știu dacă mâinile mari și calde mai tastează "zâna bună rău" pentru a ajunge la castel; odată obișnuiau să mângâie zidurile discret...
A trecut aproape un an, mie mi-e bine. Ție?

Ziua 332. AMR 33.

Cum iubește cealaltă jumătate la Teatrul Mic. Amuzant, chiar foarte. Genul acela de piesă la care te uiți și ai senzația că ești la tine pe canapea, iar tu și toți vecinii aveți ușile deschise și vă uitați unul în dormitorul celuilalt.
Replici de ținut minte, joc bun, companie perfectă, cină libaneză, ce aș fi putut cere mai mult de la o seară de joi? Mda, aș fi putut să adorm imediat ce am pus capul pe pernă. Dar nu, m-am apucat să mă gândesc. Oare cum m-au iubit jumătățile mele de până acum? Nu le-am întrebat niciodată, era culmea tupeului după ce le-am închis ușa trosc! în nas. Am felul ăsta al meu tâmpit de a pune punct chiar dacă au mai rămas întrebări nepuse sau nerăspunse... Uite, de exemplu, acum mă roade să știu cum și cât m-au iubit, dacă m-au iubit. Primii doi nu cred, eram arogantă și rece, convinsă că merit luna de pe cer și stelele din cel puțin trei universuri. Pe al treilea l-am torturat cu picătura chinezească, nici de el nu sunt sigură. Pe al patrulea l-am luat de bărbat, nici c-aș fi putut să-i fac un rău mai mare. Cu el am început să fiu tandră și generoasă, am micșorat viteza ca să mă prindă din urmă. Am vrut ce era bun și frumos pentru amândoi, nu numai pentru mine. A considerat că nu necesită efort să păstreze acel bun și frumos și s-a așezat un pic la umbră ca să tragă un pui de somn. Nu l-am mai așteptat, am rupt-o la fugă drept înainte. Nu m-a mai prins niciodată...
Al cincilea m-a îmblânzit de tot, m-am ținut tare vreo patru ani, dar ultimii doi am fost legumă. Trufanda, dar tot legumă. :-) Avea o trompetă în care sufla cu putere ca să știe toată lumea cât mă iubește și cât mă respectă. Doar trompeta era de el.
Baby n-are talent de suflător, dacă va binevoi să-mi arate cum iubește cealaltă jumătate, îi spun mulțumesc.

Ziua 331. AMR 34.

Pițiponceală maximă la castel!







Ceea ce mi-a adus aminte de vecina mea cea sexy de la bloc. Printre altele (păr blond, buze mari, poșete roz și tricouri cu mult sclipici) are un Eos bleumarin care se face remarcat în garajul comun prin faptul că e mișcat foarte rar. Dar e tânără, amabilă și politicoasă.
Într-una din seri, mi-a bătut la ușă:
Vreți să mă ajutați să întorc și eu mașina ca să pot ieși? A venit sora mea pe la mine și vrea să vadă cum conduc... Mi-am luat carnetul acum o săptămână...
Cum nu?
Am spus deja că avem un garaj ca un labirint, vai de cap de zână când toată lumea e acasă! Locul de parcare al vecinei mele este drept în față, cum intri. Nici că se poate mai drept, mai ușor, mai în față...
Eosul era decapotat ca să văd mai bine când dau cu spatele, zice.
O întorc doar sau vrei să o scot?
Doar o întoarceți, o scot singură.
O întorc, i-o așez în fața ușii de la garaj, mulțumesc, cu multă plăcere, la revedere, o seară plăcută. Urc în casă, arunc o privire pe geam și-i văd mașina înțepenită la mijlocul rampei. Fascinată, rămân în fața ferestrei să văd ce face, panta e destul de abruptă deci trebuie să calci accelerația, dar nu prea tare că ieși direct în mijlocul străzii... Stătea. Și țipa la soră-sa aflată pe scaunul din dreapta: DU-TE ȘI CHEAMĂ PE CINEVA SĂ NE SCOATĂ DE AICI!
Nu știu ce-a fost în capul ei că, până să se dea soră-sa jos, a luat piciorul de pe frână, mașina a luat-o la vale cu spatele și nu s-a mai oprit decât în zid.
Mare lucru n-a pățit. De mașină zic. Zidul necesită reparații, pe cheltuiala vecinei, s-a stabilit și afișat la avizier.
Eh, am râs eu atunci, dar nu prea era râsul meu că și eu am uitat odată să trag frâna de mână și m-am trezit cu mașina de-a curmezișul străzii... după ce ricoșase din stâlpul de vis a vis de locul unde o parcasem.

Fluturi de toamnă

Ziua 330. AMR 35.

***De la Zâna Bună Rău către Zâna Arganului (m-am gândit inițial să o numesc Zâna Alifiilor, dar mi-am adus aminte că era un nebun pe la noi prin oraș când eram eu mică și lumea îi zicea Alifie...):
Pentru că mi-ai înșirat niște chestii care îmi sunt cam străine (lumea nu mă crede, dom'le, că eu chiar nu le știu pe toate așa cum pare :-), zi-mi pe limba mea care dintre chestii îmi trebuie știind că:
1. am ten mixt
2. riduri la colțul ochilor (să nu mai spui nimănui că te mănânc cu tot cu baghetă!)
3. stătui la plajă cam mult astă vară și m-am pătat de numa-numa, abia pe la primăvară își va reveni tenul, numai bine pentru a putea sta iar la soare :-))))
4. sunt mai mereu deshidratată, nu pot să beau apă chioară, zici că mă pui să înghit otravă...
5. acum nu mai folosesc niciun fel de cremă din comerț, ci numai un amestec de ulei de argan, ulei de avocado, ulei de semințe de struguri și ulei de portocală pe care, în mărinimia ta, mi l-ai trimis data trecută.
Inutil să precizez ca același amestec îl folosesc și pt. pielea de pe corp, și pt. păr. Și nu se poate plânge nimeni de aspectul lor.
Așa că, dragă Zână a Arganului, zi-mi, când ai tu timp, cum stă treaba cu mielul ăla, cu cătina și cu fructele de pădure...
Acestea fiind spuse, vă urăm noapte bună, copii!

***De la Zâna Arganului către Zâna Bună Rău:
Draga Zână, să o luăm punctual, în ordine aleatorie :)):

1. Foarte rău că nu bei apa, tz tz tz. Dacă tu ești deshidratată, sigur și tenul tău e deshidratat. Dacă nu poți să îl hidratezi din interior, l-ai putea hidrata din exterior. Recomandarea mea ;)) este ca înainte de aplicarea cocktail-ului de uleiuri să pulverizezi pe ten fie o apă termală (Vichy, Ivatherm, Uriage - ultima e preferata mea), fie o apă florală (trandafiri sau hammamelis, potrivite pentru tenul mixt).

2. Pentru tenul mixt și ridurile fine (închipuite, sunt convinsă!) ce folosești acum e foarte bine: argan, struguri, avocado. Poți ramane la formula asta sau poți înlocui unul/două dintre ele cu rosa mosqueta, jojoba, macadamia, cânepă, măsline.

4. Pentru petele de la soare (și eu pățesc asta!!) răspunsul este uleiul de cătină, care e minunat. Pur și simplu adaugi 10 de picaturi în uleiul pe care îl folosești de obicei.

5. Pentru corp/păr poți încerca uleiul de monoi de Tahiti (floare de tiare macerată în ulei de cocos) vei mirosi a insulă exotică. Sau ulei de sâmburi de struguri cu diverse uleiuri esențiale.
Love& Glitter

Cam așa se derulează corespondența de afaceri între două zâne. Dulăpiorul din baie e plin din nou de flacoane cu uleiuri, eu stau în vârful patului îmbălsămată toată cu monoiul de Tahiti&CO. Conform instrucțiunilor, ar trebui să miros ca o insulă exotică, dar Taz nu pare impresionat. Aștept și alte păreri... Numai mâine nu-i poimâine, baby :-)

Ziua 329. AMR 36.

Toată viața mea am tânjit după o banchetă din acelea care stau la capul patului, pe care Sue Ellen își arunca neglijentă halatul de mătase înainte de a se vârî în așternuturi seara...
Zilele trecute am găsit fotografia aceasta pe net și

fără instrucțiuni, fără scheme, fără măsurători, fără baghetă mi-am făcut otomana mea. Cu floricele roz și mov, evident.


Tot ce ai nevoie, în caz că nici halatul tău n-are unde să se odihnească în timpul nopții, e:
-o masă de cafea veche (sau nouă:-)
-o pernă veche (sau nouă)
-un metru și-un pic de tapițerie
-capsator
Modifici, burdușești, smotocești perna până ia forma dreptunghiulară a mesei, întinzi tapițeria peste ea, o prinzi cu capse pe dedesubt în cele patru puncte cardinale ca să nu mai fugă, o întorci cu picioarele în sus și continui să capsezi din 10 în 10 cm. E un pic mai solicitant la colțuri, dar se pliază practic singură. Tu ai doar grijă să nu faci treabă de mântuială cu gândul că e pe dedesubt și nu se vede, vorba aia: la cap păpușă, la fund mătușă.
Capsator și capse poți să-ți iei din magazinele gen Bricostore, Mr. Bricolage, Praktiker, costă... habar n-am că le-am luat acum mulți ani.

Ziua 328. AMR 37.

Azi am petrecut-o în familie, la mama; sunt câteva săptămâni bune de când nu ne-am mai strâns toți în jurul mesei ei. Ba venim pe rând, ba nu venim deloc. N-am înțeles niciodată de ce se bucură ai mei atât de tare că le cotropește casa o hoardă de nemâncați gălăgioși, o fi vreo genă specifică părinților...
În fine, am mâncat, am băut, am povestit unii peste alții, ne-am plâns fiecare, unii de șale, alții de picioare. Sor'mea, de exemplu, era nedormită, cică a venit la 4 dimineața de la petrecere. Eu eram zen, ca de obicei.
Când l-au băgat pe nepotu' Sucă în ședință cu părinții, m-am retras strategic: pe mine mă distrează teribil să văd cum încearcă să disciplineze un adolescent răsfățat tot de ei și încep a râde mânzește. Iar papa își aduce aminte brusc că și pe mine ar putea să mă prelucreze puțin că nici eu nu-s ușă de biserică...
Așa că de ce să stau eu să-i ascult predicile pe care oricum le știu pe de rost, doar mi le ține de treizeci și ceva de ani... Nu mai bine mă arunc pe canapea și-mi văd de gândurile mele pe care le-am cam lăsat de izbeliște? Tot așa și-a zis și Taz, a venit și el și s-a apucat să mă studieze de acolo, de sus, de pe spătarul canapelei unde se cuibărise. Mă privea fix și dădea din mustăți, ca iepurii. Am dat să-l ignor, păi ce? Puteai? Parcă voia să-mi citească și cel mai neînsemnat dintre gânduri, nu mă slăbea din priviri.
Da' vezi-ți de treaba ta, măi cățele, uită-te în altă parte... N-ai și tu un os de ros sau o minge de alergat?
Mi-era și rușine să mă mai gândesc, așa că l-am tras în câteva poze cu telefonul ca să vadă și el cum e să fii hărțuit și-am pornit televizorul pe care l-am butonat în sus și-n jos două ore încheiate, de parcă nu mai văzusem în viața mea așa ceva.
Baby, eu am vrut să mă gândesc la tine azi, dar Taz nu m-a lăsat. Mai încerc diseară...

Ziua 327. AMR 38.

Aș vrea să pot scrie că e al dracului de frig, că vine iarna, că plouă, că m-a durut îngrozitor capul, că ziua a fost lungă, că sunt obosită, că m-am certat cu careva, că nu m-a sunat iubitul, că n-am bec în bucătărie și fac clătite pe întuneric... Aș vrea să pot scrie cu năduf despre toate cele de mai sus, așa cum le-am auzit eu spuse azi, pe rând, de unul sau de altul.
Dar nu pot, dom'le! Mie nu mi se pare frig, am dat drumul la agentu' termic, am o hăinuță nouă și frumoasă care nu ține de cald, dar ce dacă, e SU-PER-BI-SSI-MĂ! Părul mi-a rămas impecabil chiar dacă m-a plouat un pic, ziua a trecut ca ora, osteneală nu simt nici în mâini, nici în picioare, cu iubitul am vorbit, instalația electrică funcționează brici.
Deci nici azi n-am de ce să mă plâng, îmi pare rău să le stric unora ziua cu vestea asta proastă.
A, și să nu uit: începe sezonul de petreceri la castel, primul sărbătorit e cumnatul de zână. Azi și numai azi, numai pentru că e ziua lui și numai de dragul lui, o mică declarație de amor față de sportul care l-a făcut iubit, admirat și respectat de o mulțime de oameni.

Ziua 326. AMR 39.

Fluturii ca fluturii, peste tot, haotici, în cap și-n stomac. Și eu, și ei suntem luați prin surprindere de întâmplări care aproape că ne-o iau înainte; noi aveam tabieturile noastre, discutam îndelung, despicam firul în patru pentru ca apoi să ne chinuim să-l lipim la loc...
Nu știu fluturii, dar eu mi-am făcut o listă cu 10 chestii care nu-mi plac la începuturile de relații:
1. am facturi imense la telefon
2. sunt mult prea prudentă și atentă să nu cumva să repet vreo greșeală din trecut și asta mă obosește teribil.
3. mi-e teamă de momentul în care în care ne facem intrarea în societate: dacă nu-l vor plăcea prietenele mele? Dacă nu-mi vor plăcea prietenii lui? Ce va spune papá? Cum va primi mama lui vestea că nu mănânc carne de vreo 8 ani?
4. dorm și mai puțin decât de obicei. Din motivul acela pe care nu voi insista, din pudoare și din principiu: despre sex nu se vorbește, se face.
5. mi-e frig noaptea și abia aștept să trec la următoarea etapă când pot renunța din când în când la desuurile ușurele, cu breteluțe cât fideaua de subțiri și să mai simt și eu pe piele un bumbăcel roz cu rățuște galbene.
6. nu mai pot umbla prin casă cu uleiurile prin păr, cu argila pe față și nici nu mai pot dormi cu tălpile băgate în șosete de bumbac îmbibate în ulei de măsline. (Astfel că stau în baie de la o oră în sus cu măști din cap până-n picioare, iar din când în când, Baby îmi bate la ușă sau îmi trimite SMS din camera cealaltă. Ești ok? Ai intrat în baie ieri, mai ieși? Imediat ies! zic eu. Păi ai face bine să ieși, imediat se face mâine! mai comentează el. Bine că ești tu deștept, îmi mușc eu limba.)
7. sunt tot timpul stresată să fie ordine, nu care cumva să uit vreun pahar în chiuvetă sau vreun ciorap prin baie.
8. simt un disconfort în toată acea perioadă de timp până se instalează intimitatea, până când nu-mi mai simt urmărit fiecare gest și până când nu mai stau ca pointerul în pointing position știind că mai e cineva prin casă.
9. încerc să nu uit nimic din ce-mi spune despre el, dar nu prea îmi iese: deseori am acea privire care exprimă și eu unde eram când tu mi-ai povestit asta? Dar beneficiez de circumstanțe atenuante: Baby nu tace decât când doarme.
10. trebuie să împac și capra, și varza, și grădinarul. Baby mă invită la cină exact atunci când am bilet la teatru cu fetele și unde ajung în ultimul moment pentru că vreun client care n-are ce face acasă mă ține la birou mai mult decât mi-am propus să stau.
Sigur că ar fi mai simplu să mă relaxez și să las lucrurile să se întâmple, dar atunci n-aș mai fi eu. Aș fi o femeie normală, cu toate țiglele pe casă, care nu-și complică viața doar ca să aibă motive să scrie pe blog că viața e atât de complicată. :-)

Ziua 325. AMR 40.

Mă simt pregătită să pășesc pe ultima treaptă a piramidei lui Maslow:

1. mi-am asigurat nevoile fiziologice de bază:

• foamea și setea-am ajuns la supermarket și am umplut frigiderul

• somnul-cu puțin ulei de cânepă s-a rezolvat micul inconvenient scârțâitor al patului din dormitor. Perna e ecologică, acarieni free.
  
• protejarea de frig-plata utilităților la zi. În plus, am scos pilota, am dus-o la curățat.

2. mi-am asigurat nevoia de siguranță:

• am votat Pentru montarea camerelor de supraveghere în bloc.
  
• am dulău de pază care sare ca ars și dacă pică o frunză lângă mine, darămite să mă ia careva pe sus. (Mai are puțin de lucru la faza cu avertizorul seismic: la cutremurul de acum câteva zile nu s-a trezit nici măcar ca să se întoarcă pe partea cealaltă.)
• mi-am depășit frustrările legate de schimbări și mutări, le-am înțeles și le-am acceptat.
  

3. mi-am asigurat nevoia de dragoste și apartenență.

• am cunoscut și am reușit să păstrez lângă mine prieteni deosebiți care mă apreciază și mă respectă.
  
• am o familie care mă iubește, cu toate aerele mele de zână.
  
• îl am pe Baby să-mi cânte la ureche Șapte zâne, toate bune, licurici, speranțe-n noapte și...piticii din poveste, pentru tine toate...

4. mi-am asigurat nevoia de autorespect. Ohoho! Câteodată mă respect atât de mult și de tare încât rămân cu cardul și portofelul goale. :-) Onest vorbind, scriind adică, admit că trebuie să mai trag de hățuri câteodată căci simt când comportamentul meu se deteriorează și devin arogantă. Respectul, ca și puterea, nu se solicită în mod expres, ci se câștigă. Altfel, se numește teamă sau supunere.

Cum am zis, sunt gata să pășesc pe cea de-a cincea treaptă, cea a nevoii de autorealizare. Sunt una din acele 1o persoane care simt intens această nevoie. Vreau să aflu, caut liniște, experiențe estetice, bucurie în lucruri mărunte, împlinire de sine, de mine carevasăzică. Caut să fiu bună și dreaptă, să spun doar adevărul și să contribui măreț la mersul lumii mai mari sau mai mici înspre lumină.
De-asta fac inimioare din agrafele de birou, am terminat toate celelalte treburi care au făcut din mine omul zâna care sunt azi :-)

Ziua 324. AMR 41.

Ce poate transforma o zi de LUNI cu toamnă, nori și frig într-una veselă, caldă și colorată?