Ziua 340. AMR 25.

Nu-mi dau seama când a început să-mi fie atât de antipatică ziua de luni, n-a fost întotdeauna așa. Acum îmi trebuie jumătate de zi ca să mă urnesc și să accept că e zi de lucru. Și chiar dacă mă apuc de lucru, fac în așa fel încât să încep cu chestiile frumoase sau ușoare. Iar dacă n-am pe listă chestii frumoase și ușoare, refac lista. Așa m-am trezit azi că e imperios necesar să fac supă cu tăieței, astfel că acum miroase în living a supă. Ce dacă? Voi aerisi mai târziu, acum mă bucur de momentul acesta de liniște: am oprit hota, cuptorul și televizorul, Taz a terminat de visat-mai devreme scâncea și dădea din lăbuțe în somn.
Bun, am revenit la sentimente mai bune față de ziua de luni, mai ales că am copt și pâine. Și nici măcar n-am vrut să impresionez pe careva-Baby e pe alt fus orar, zânele sunt pe la cas(tel)ele lor, Ralu, până acum totul e în grafic: nu mai atentează nimeni la porția ta de supă. :-)
De când cu transformarea întrebărilor mele retorice în întrebări țintite, mă tot gândesc la alegerile pe care le-am făcut și la cum ar fi fost dacă...
Cum ar fi fost dacă m-aș fi oprit o secundă mai mult când m-am trezit, pe stradă, față-n față cu tipul cu care, cu trei săptămâni înainte, flirtasem tot drumul de la Atena la București. Am fi băut o cafea împreună....nu, pe vremea aceea nu beam cafea. Am fi schimbat cărțile de vizită... nu, nici asta, pe vremea aceea nu aveam cărți de vizită. Poate am fi zâmbit tot așa cum am zâmbit în avion unul la altul, eu, norocoasă, în față, pe diagonală, el în spate, sucindu-și gâtul din 15 în 15 secunde. Am făcut febră musculară la obraji în acea călătorie, niciodată nu mi s-a mai întâmplat de atunci...
Sau cum ar fi fost dacă aș fi plecat în decembrie 2004 într-o lume mai caldă, unde eram așteptată și unde promisesem că mă duc de Crăciun. Poate mă chema Miriam acum. Sau Rașela.:-) Am rămas în București, nu pentru că am făcut pneumonie, ci pentru că mi s-a părut că aud o voce care mă ruga să rămân...
Și-a mai urmat un cum ar fi fost dacă, cel mai persistent, cel mai chinuitor și cel căruia îi cunosc răspunsul pe dinafară căci mereu am simțit că ar fi fost mai bine dacă n-aș fi insistat cinci ani să fiu prietena unui bărbat care mă dorea, de fapt, drept iubită... În prima zi din 2011 aproape că ne-am luat vorba din gură unul altuia concluzionând că am trecut unul pe lângă altul și doar un milimetru a lipsit să ne atingem. Acum doar mai schimbăm urări sau felicitări, ca doi buni prieteni. Nu știe că în seara aceasta sunt nostalgică; îmi deschide blogul din când în când și se uită prin fotografii ca să știe dacă sunt bine. Singurul cuvânt pe care-l cunoaște în română e pupici, eu nu prea-l folosesc în textele mele...
Iar tu mă-ntrebi dacă eu mă întreb vreodată cum ar fi fost dacă...