Ziua 334. AMR 31.

Facebook este de departe cea mai amuzantă jucărie pe care am avut-o vreodată, de vreun an și ceva mă joc în fel și chip și nici măcar un milimetru nu mi-a scăzut interesul pentru ea; așa sunt eu, nu mă plictisesc niciodată de lucruri, animăluțe, sentimente sau ființe omenești de care sunt încântată peste măsură.
Mulți m-au auzit minunându-mă că Facebook e ca un sat: toată lumea se cunoaște cu toată lumea, se vorbește în fața porții sau pe la colțuri, se fac alianțe, se stârnesc certuri, se leagă idile. Totul pe față, aici nu e loc de anonimat.
Și eu, ca și mulți alții, mi-am regăsit prietenii din copilărie, colegii de școală și de facultate, amicii împrăștiați în cele patru zări, am căpătat prieteni noi și buni, flirtez pentru amuzament, primesc informații doar din ariile care mă interesează. Pur și simplu am uitat cum mai e fără Facebook și nu a trecut o zi fără să fac măcar o vizită fulger.
De câteva ori surpriza la logare a fost uriașă: o cerere Add friends interesantă, o postare delicioasă pe vreun wall, un mesaj privat pe care îl doream și-l așteptam sau unul la care nici măcar nu visam...
Azi am găsit unul de la iubitul meu din liceu, cel din cauza căruia mi-a făcut tata capul mare vreo trei ani. Am stat cu el pe chat de la 11 noaptea și până la 6 dimineața la mine, de la 4 după amiaza până la miezul nopții la el. Da, e în America. Nu mă întrebați ce naiba am vorbit, mă dureau unghiile de atâta tastat și știam că n-o să fiu bună de nimic a doua zi la lucru, dar se strânseseră multe de povestit și amintit.
N-am fost cine știe ce suflete pereche când eram copii, era iubire din aceea cu năbădăi, mai mult ne enervam reciproc, mi-aduc aminte că cea mai mare parte din timp i-aș fi dat palme, numai în belele mă băga. :-) Dar îmi cânta... uitasem asta...
Toți anii aceștia care au trecut ne-au calmat și am reușit să dialogăm elegant, ne-am tachinat, ne-am pus muzică, am petrecut o noapte minunată împreună:-) Hahahaha, Baby, jur pe bagheta mea că nu e ceea ce pare! :-)
Mai jos e povestea (din păcate, neterminată) scrisă chiar de el despre debutul de acum 10 ani în societatea plină de promisiuni a Americii. Citiți-l, scrie drăgălaș, pe mine m-a amuzat.:-)
Am făcut primul pas pe pământ american pe Aeroportul din Boston - Massachusetts, după un drum lung şi 11 ore de escală în Londra. Îmi iau bagajul, de data asta fără spume, şi merg spre ieşire. Aproape de ieşire, un domn cu o pancartă pe care era scris numele meu. Normal, numele meu în toate aeroporturile, de fapt treaba era cu totul alta. Încă nu eram hotărât ce să fac, să merg în tabăra de copii unde aveam contract pe 3 luni sau să plec direct în Chicago unde ştiam că erau alţi romani şi să caut de lucru pe barba mea. Grea alegere. Dacă merg în tabără, cum mă înţeleg cu ei? Engleza mea se rezumă la “yes, no şi I understand”.