Ziua 205. AMR 160.

Breakfast at Fairy's.




Prince at my feet.


Spring in the air.

Ce nu poate surprinde obiectivul, vă povestesc eu: miros intens de liliac, soare călduț spre fierbinte pe piele, cântec de grauri, adiere de vânt ce-l face pe Taz să strănute, zgomot îndepărtat de ciocan, un dialog al vecinilor de dedesubt, care fac curat pe terasă:

Ea-Ăsta îl mai ținem? (“ăsta” fiind un cadru vechi de scaun)

El-Lasă-l că îi pun un capac și mai stăm și noi pe...

Ea-Stăm pe dracu', așa zici de ani de zile. Scoate-l de aici..

El-Lasă-l, dragă, cu ce te încurcă? Cât stai tu pe balcon...

Ea-Păi de-aia nu stau, că n-am loc de vechiturile tale. Aș sta și eu cu Mia la o cafea, da' ce? Poți? Că-ți intră vreun fier în ochi sau un cui în spinare...

El-Eu pentru proasta aia de Mia nu fac curat să stați voi și să o bârfiți pe mama.

Ea-Atunci du-te dracului, nu face...

El-Nu fac!

...

După o pauză de 30 de secunde:

Ea-Hai, zi, ce facem cu scaunu' ăsta?

***Pe la 9 seara scaunul era tot acolo deci proasta de Mia să-și pună pofta în cui: nici anul acesta nu va sorbi din cafeluță pe terasa vecinei mele.

Ziua 204. AMR 161

Când văd lumea asta așa sictirită și sătulă de "nunta secolului" mă ia greața. Dar cine v-a obligat să vă uitați? Ați fost legați cu lanțuri în fața televizorului sau a radioului? V-a închis cineva în încăperi tapetate cu plasme pe care rula nunta? V-a lipit cineva pleoapele ca lui Mel Gibson în Teoria conspirației (parcă...) și v-a obligat să citiți prin ziare și reviste? V-a băgat Google pe gât imagini și noutăți fără să le căutați? Zău că nu înțeleg de ce atâta blazare și dat ochii peste cap. O națiune întreagă sărbătorește, o lume întreagă privește cu drag noua familie de prinți, românii stau ca țațele la gard și toacă mărunt protocolul, hainele, pălăriile, intensitatea sărutului din balcon. Cineva se mira că l-a zărit pe Regele Mihai în alai...Helloooou, e sânge albastru! Dar n-ai tu de unde să știi ce înseamnă asta, tu știi doar că regele a fugit din țară cu un tren plin de aur și tablouri, zi că n-am dreptate!
Cea mai penibilă e nevasta pantofarului Mihai Albu, nemulțumită de alegerea miresei în ceea ce privește rochia. Nici nu mă miră, standardele casei regale Albu sunt altele: de la decolteu la tivul rochiei sunt maximum 25 de cm. Totul asortat la o pereche de picioare strâmbe... Na că m-am enervat, s-a dus dracului zenul meu, mă răzbun pe ea pentru suferințele pricinuite toată ziulica de suflarea omenească de pe Facebook. Iartă-mă, Iulia Albu! Dar tot zic că e mai bine să porți doar rochii lungi și pantaloni...
Eu am văzut fix 10 poze de la nuntă și tare mi-a mai plăcut ce-am văzut: rochia din dantelă Chantilly, buchetul discret, frumusețea clasică a miresei, îmbujorarea mirelui, săruturile din balcon, emoția celor de pe stradă.
Și nu vreau să mai aud că nunta voastră a fost mai frumoasă sau că nu v-ați dori să fiți în locul lui Kate că mă enervez și mai tare!






Grace Kelly și Rainier de Monaco


Diana

Ziua 203. AMR 162

Prima amintire: de la 3 ani, sor'mea râdea de mine că spuneam “lață” și nu “rață”

Prima dragoste: Bogdan Popescu, în grupa mare, la grădiniță

Prima carte: Neghiniță

Prima cea mai bună prietenă: Irina

Prima amintire de la școală: în clasa întâi, în prima zi de școală, cu un buchet de gladiole mai mari decât mine

Prima lecție despre viață: moartea din cauza leucemiei a unei prietene de joacă

Primul animal de companie: Cipi, un pui de găină.

Primul sărut: în clasa a zecea. Am găsit experiența “scârboasă”. Cu timpul, a început să-mi placă.

Prima noapte de dragoste: în vacanța de vară din anul I. Am găsit experiența “cu nimic ieșită din comun”. Multă vreme așa a rămas.

Prima beție: la 23 de ani. A fost de-ajuns un cocktail “special pentru prietena mea”

Prima oară când am dat în gropi: am zis “da” celui care m-a cerut primul în căsătorie

Primul semn că m-am deșteptat: am refuzat să curăț cartofi și să condimentez pulpe de pui în ajun de Revelion și am insistat să primesc cuțit, furculiță și șervețel la masă.

Prima zi de domnie în castelul de zână: 1 octombrie 2004

Prima deziluzie: când chiar Moș Crăciun mi-a spus că nu există Moș Crăciun.

Botez Andrei Mihai.

Pentru lumânărica lui Andrei Mihai n-am scuturat bagheta decât foarte puțin, aproape insesizabil: când am de lucrat ceva cu temă marină zbârnâi! Și n-am avut nicio emoție, mămica bebelușului a fost atât de încântată pe cât mă așteptam să fie. Chiar dacă e soția unui mare cârcotaș. :-)







Lumanare botez. Accesorii pentru botez. Decoratiuni pentru botez.

Ziua 202. AMR 163.

Panseuri despre șoferie.

***Azi am împlinit 12 ani de când am carnet de conducător auto, luat din prima, fără pile. Examinatorul mi-a zis: “Don'șoară, ești prea relaxată, ține mai cu simț de răspundere de volanul ăla.” Și m-a pus să întorc pe o stradă cu sens unic. Ha, nemernicul, credea că am cap doar ca să-mi sprijin bigudiurile pe el!

***În prezent sunt mândră de abilitaţile mele de şoferiţă, dar pe la începuturi am mai dat și rateuri: am condus de la București la Galați în viteza a treia deși eu eram ferm convinsă că sunt într-a cincea. Mașina respectivă n-a mai fost mașină după acea călătorie, dar cel care mi-o împrumutase nu mi-a reproșat niciodată nimic, că doar după el mă pornisem.
A doua mașină terorizată de mine a fost cea a surorii mele. Dar am avut doar o mică parte de vină: era cu tracțiune pe spate, ploua și rulam pe piatră cubică. Condiții perfecte pentru a ajunge în curtea unui om... Nu știu cum s-a făcut dar nici sor'mea nu m-a pus să-i plătesc mașina, nici omu' să-i plătesc gardul.
Zânomobilul actual e impecabil. Pe partea stângă. Că pe dreapta e cam zgâriat: un vecin intra taman când ieșeam eu și m-am apropiat prea mult de poartă...

***De obicei ascult muzică în mașină. Și cânt. Și dansez pe scaun. Și vorbesc cu ceilalți șoferi: “ Bine că ești tu deștept!”, “Da' tu crezi că noi stăm de proști la coadă?”, “ Bine că tu ai ieșit la plimbare când eu mă grăbesc!”, “Da' du-te, dragă, nu te las eu???”, “Ești nesimțit(ă)!”, “Boule!” sau “Boule... cu țâțe!” când îmi dau seama că e femeie.

***O lungă perioadă de timp am condus o mașină frumoasă tare de înmatricularea căreia s-a ocupat altcineva. Și zice:

-Vrei număr preferențial?

-Nu, dom'le, ce vine la rând, ce atâtea fițe!

Și așa am ajuns să conduc o mașină cu numărul B numaiștiucât MUC.

***În rest, sunt bine, sănătoasă, ceea ce vă doresc și vouă.

Ziua 201. AMR 164.

Așa un chef de treabă cum am avut azi, rar am mai avut! Am ajuns la ora obișnuită, am făcut cafea, am deschis calculatorul și cam atât. Aa, și am încercat să mă plâng că n-am chef de nimic dar nu prea am avut loc de Ralu. Pe ea nu numai că o durea lenea, dar o chinuia și dorința să facă circ și cu cine să facă dacă nu cu Taz, oricând la dispoziția dumneavoastră. Nu le-a trebuit decât o rochie de mireasă...














Satisfăcuți de reprezentația dată, au decis că suntem singurii muncitori pe o rază de 2 kilometri și că e cazul să spălăm această rușine, așa că ne-am mutat pe o terasă în centrul vechi, unde am așteptat să se termine programul de lucru.
Cum spuneam, mai rar așa chef de muncă! Dar măcar am avut bunul simț să venim la birou...

Ziua 200. AMR 165.

Au mai trecut încă o sută de zile, parcă mai ieri mă minunam de primele 100 povestite. Nu mă întorc decât rareori la postările vechi; e ca și cu fotografiile din tinerețe, nu pot să nu mă întreb ce-o fi fost în mintea mea când mă coafam/îmbrăcam în halul ăla?!?
Mi-e bine acum cu mine.

Ziua 199. AMR 166.

Heeei, cum să fiu bibelou?! Sunt eu, Taz, cățelul de zână. Sunt la bunica și mami mi-a dat voie să scriu pe blog cât stă ea de vorbă cu niște fluturi la poartă.
Nu prea mă pot concentra, e mare agitație aici. Graurii fluieră prin cireși, albinele îmi zumzăie pe la urechi, gărgărițele mi se urcă pe codiță iar eu trebuie să fiu vigilent la toate astea dar mai ales la bunica: pune masa! Mă voi poziționa strategic lângă bunicul, el nu rezistă deloc privirii mele de milog și îmi dă aproape toată porția lui de carne, în ciuda protestelor zânei. "Așa, îndoapă-l, fă-l obez! Dacă i se face rău, îl iei la subraț și tu te duci la veterinar cu el în creierii nopții!"
Dar eu nu știu de ce se îngrijorează atâta, spuneți și voi, arăt eu ca un purcel?




E drept că, atunci când mă cer în brațele ei, abia poate să mă ridice...


Dar o îmbunez dacă îi dau un pupic,


îi arăt ultima figură de tango pe care am învățat-o,


îi zâmbesc cu gura până la urechi și


o privesc șăgalnic, printre gene.


Sunt prințul ei, o iubesc și o fac să râdă. Și atunci știu că este fericită.
Restul, atâta cât rămâne, vine de la ele:

Ziua 198. AMR 167.

A sosit vacanța de Paște, ce mai iureș, ce mai freamăt, ce de cărucioare de supermarket pline ochi, ce de iepurași verzi și galbeni, ce de sms-uri pioase pline de lumină și miros de cozonaci! Și ce lene dureroasă m-a pocnit, am așteptat toată ziua în pijamale să-mi treacă.
Am stat cu pumnii strânși și cu urechea ciulită la telefon: mama, fără excepție, în ajun de Crăciun sau de Paște, atunci când e aglomerația a mai mare, își dă seama că îi lipsește ceva. Ceva esențial de regulă. Așa și-acum: "Măriucă, nu avem lapte!" Am calculat rapid: nu putem mânca cozonac dimineața dacă nu-l înmuiem în lapte. Nu putem face cafea dacă n-avem lapte. Deci adio, dragă lene! Adio, dragă pat! Adio, dragă pernă! Bine te-am găsit, supermarket!
Pe toate zânele și toți spiridușii, am crezut că tot cartierul Domenii se mutase printre rafturi! Acu', eu pe mama o înțeleg că e mama, are voie să uite, dar toată mulțimea aia uitase să cumpere lapte??? Indecisă, mă socoteam... dacă intru, diseară mai ies de aici...
-Da' haide, duduie, ce-ai înțepenit în mijlocul drumului?
Mă uit în jur, în afară de mine mai erau trei bunicuțe deci clar, duduia eram eu. Un moș cu bască se uita la mine amenințător și tot agita mâneca ponosită a unui palton de lână.
-Mă scuzați, poftiți! și mă trag doi pași într-o parte, încă indecisă...
-"Mă scuzați, poftiți!" Auzi la ea, ce obraznică!... Nesimțito!
:-)

*Pur și simplu ador moșii și babele în combinație cu sărbătorile religioase!
Merry Christmas!

Ziua 197. Amr 168.

Am primit prin curier inelul pe care îl uitasem la Larnaca; personalul hotelului m-a uimit și doar mă știți cât sunt de cârcotașă; de la camerista care l-a găsit și returnat și până la managerul care mi-a scris că se va ocupa personal ca inelul să ajungă în siguranță la București, pe toți i-aș pupa, i-aș îmbrățișa și m-aș învârti cu ei de fericire.
Mi-a fost dăruit pe stradă, în Florența. Mi-era mare, ne-am întors să luăm o măsură mai mică:
-Ne pare rău, e cea mai mică mărime...
-Nu contează, o să-l port pe medius, nu pe inelar.
-Bine, cum vrei tu. Te iubesc!
-Știu. Și eu!
Era Toscana, era vară, era PERFECT.

ZIUA 196. AMR 169.

10 lucruri pe care le fac deși viața mea ar fi mai ușoară dacă nu le-aș face:

1. Creez controverse și mă amuz când lumea în jurul meu se panichează.
2. Plec în vacanță cu necunoscuți.
3. Nu cred în Dumnezeu și nici în Moș Crăciun.
4. Vorbesc ușor despre mine.
5. Mi se ridică tensiunea când am de-a face cu lenea, indolența și prostia.
6. Între o tartă și un fruct, aleg invariabil tarta.
7. Spun "te rog" și "mulțumesc" chiar și celor pentru care sună ca o limbă străină.
8. Am impresia că dacă eu pot să fac un lucru, poate oricine. Corolar, dacă mie mi-e frig, și celorlalți trebuie să le fie musai frig.
9. Sunt foarte atentă la felul în care mă îmbrac, vorbesc, mănânc, merg.
10. Iubesc.

PS. Am spus "mai ușoară", nu "mai frumoasă" :-)

Ziua 195. AMR 170.

Miercuri

15 lucruri pe care nu cred că le-aș putea face decât sub amenințarea cu moartea. Ordinea e, ca de obicei, aleatorie:

1. Să stau cocoțată pe stânca din fotografie și să mă uit relaxată în jos.
2. Să pozez nud.
3. Să devin campioană la vreun sport.
4. Să-mi arog meritele pentru ceva la care nu am contribuit cu nimic.
5. Să spun "te iubesc" deși știu că e o minciună.
6. Să fiu actriță.
7. Să cânt în public
8. Să lovesc un copil.
9. Să mănânc mâncare de varză.
10. Să îmi cumpăr haine sau pantofi nu pentru că îmi plac ci doar pentru că se poartă.
11. Să-mi aleg o mașină pe care nu mi-o permit din punct de vedere material.
12. Să strâng bani la saltea.
13. Să fac haz pe seama defectelor fizice ale prietenilor sau cunoscuților.
14. Să tac atunci când un prost face pe deșteptul.
15. Să torturez o ființă vie.

Ziua 194. AMR 171.

Ei, iaca, m-am luat și eu cu altele și m-am rătăcit puțin de blogul meu. Promit să nu se mai întâmple. Promit să încerc măcar....
Adevărul e că am avut o săptămână în care aș fi vrut să fac cu totul altceva decât ce aveam de făcut sau să fiu în cu totul alt loc decât locul în care mă aflam. Hai că știți cum e, sunt sigură că ați vrut și voi să ieșiți din viața voastră și să fiți în a altuia.
Eu aș fi vrut să fiu în viața lui Anthony Bourdain: să călătoresc fără oprire, să mănânc, să cunosc oameni și să descopăr locuri. Bine, cred că m-aș spăla mai des pe mâini decât o face el... Și aș refuza să fiu filmată în tricourile alea deformate și decolorate... Altfel sunt convinsă că doarme în hoteluri de 5*, nu verifică niciodată soldul de pe card și zboară numai la business class.
Dar nu sunt în viața lui Anthony Bourdain. Hai că partea cu hotelurile de 5* e rezonabilă, e ceva vreme de când mi-o permit, dar la business class nu am zburat decât printr-o întâmplare fericită: o stewardesă îl cunoștea pe companionul meu în acea călătorie și ne-a invitat să stăm mai comod. Și să bem șampanie. Aveam 24 de ani și părul ca morcovul, eram îndrăgostită lulea, mă îndreptam spre Atena și beam șampanie printre nori...
M-am reîntâlnit cu obiectul dragostei mele de atunci și mi-a propus să fugim în lume. Am zis nu, mulțumesc. De ce să fug când pot să merg încet?

Ziua 193. AMR 172.

Luni.
Helloooo! Răvașul acesta e de vineri seară, azi e luni, după socotelile mele au trecut chiar trei zile și tot ceață deasă e...
***
Din nou acasă. Fetele mele, Ralu și Oana, mi-au făcut o primire exemplară la aeroport: cum stăteau ele, blonde ca două păpădii, cu poșetele făcute ghemotoc la piept, în mulțimea de "turiști" sosiți pe aeroportul internațional cu aspect de autogară de provincie, Aurel Vlaicu! Cum am țipat și ne-am îmbrățișat de parcă lipsisem trei ani, nu trei zile; nu știu ele de ce au țipat, o să le întreb, dar eu am scos toți dracii din mine în momentul acela. Nu spun de ce aveam draci, să păstrăm atitudinea zen pentru că cititorul de blog de zână e foarte pretențios și nu vrea drame și dramolete, vrea numai comedie. Bufă dacă e posibil!
Planul era să mă basculeze în fața casei, să mut bagajele din portbagajul trăsurii prințesei Ralu în portbagajul zânomobilului și să mă duc fuga-fuga să-mi recuperez odorul de la mama. Păi ce? Am putut să mă țin de plan?!? Nu și nu, că hai să mâncăm și să povestim. Hai să mâncăm, zic, până și zânele trebuie să mănânce... Și-am tot mâncat, și-am tot vorbit, și-am tot râs vreo 3 ore, zău că eram nevorbită și nerâsă... Pe la 9 mi-am dat seama că e prea târziu să mă pornesc după Taz, dar prea devreme să mă duc acasă așa că am primit cu multă căldură invitația de a continua cu poveștile și cu râsul pe undeva, prin centrul vechi. Să ne mai încălzim prin interior... Și-am mai râs, și-am mai povestit până când tot eu, rațională și lucidă cum mă știți, am zis: Hai, gata cu joaca, mâine e zi de lucru, să fim femei serioase și să ne întoarcem pe la cășile și cățeii noștri înainte ca trăsura să se transforme în dovleac! Și ne-am întors pe la cășile noastre. Care a avut chei și-a putut să intre în căși a fost fericit. Care nu, a chemat zmeul în ajutor. Și-apoi a fost fericit. :-)

Ziua 192. AMR 173

Încă două ore până la plecare.
...
Scriu de pe plajă repede, repede; textul e deja de o pagină și mai bine, dar nu-l voi publica niciodată așa cum l-am scris. Las să ajungă la voi doar concluzia la care am ajuns: m-am înșelat, Raiul nu e undeva anume ci oriunde se află oamenii pe care îi iubești, cu care comunici și care joacă în același film în care joci și tu. Poate nu e un film de artă, poate nu e unul premiat, dar are culori frumoase, muzică multă, nebunie, viață.

Ziua 191 AMR 174

Prima zi plină în Larnaca cu cea mai lungă plimbare pe care am făcut-o vreodată pe plajă. Plajă care nu se mai sfârșea, nu că mi-aș fi pus mintea cu ea s-o dovedesc...
Mi-a fost bine, era exact ce aveam nevoie, dar parcă ar fi fost mai bine dacă nu exista atâta tăcere peste tăcerea mea. La sfârșitul zilei m-am uitat la fotografii și mi s-au părut triste, abia cele făcute spre seară s-au mai înveselit în lumina aceea ca mierea a apusului pe care o caut oriunde mă duc.

Ziua 190. AMR 175

De vreo 3 ore sunt în Rai. Știu că nu interesează pe nimeni cum o fi pe-acolo, dar eu nu pot să tac, mai ales că nu mi-a interzis nimeni să dau informații din paradis.
Are mare. Și soare. Și nisip. Și palmieri. Și piscine. Și flori ca la noi în iulie. Și hoteluri luxoase. Și cocktailuri. Și mâncare bună. Și oameni frumoși care zâmbesc fără motiv.
Ba mai mult, raiul are si o zona cu confort sporit: la mine în cameră. 215. Cu vedere la mare. La soare. La nisip. La palmieri. La piscine...etc. Abia aștept să stau lungită în pat și să văd
Chestia asta ziua

Și asta noaptea

Ziua 189. AMR 176

Cand m-a sunat Ralu să-mi spună că e neapărat necesar să ajung la oficiul poștal pentru ridicarea unui colet, m-am burzuluit toată: Ce colet? Cine să-mi trimită mie colet? Nu mă duc după niciun colet, n-am eu treabă cu Poșta Română... Doar la insistențe mari și doar după ce s-a oferit să mă însoțească am catadicsit să mă urnesc. Și ce bine am făcut pentru că acolo mă aștepta cuminte un colet de la Ina, draga și vechea mea prietenă din facultate, acum stabilită la New York. Mi-o și imaginez pregătind fiecare dintre lucrușoarele acelea, scriind de mână (vezi că nu prea ții rândurile drept, Inuca :-) două pagini de gânduri frumoase și vesele ca și ea.

Întâmplări ca aceasta mă lasă fără baterii pentru o bună perioadă și mă fac să mă întreb: “Oare s-a întâmplat vreodată să fac pe cineva atât de fericit cum sunt eu acum?"