În afară de crângul de salcâmi crescut lângă casă, pare că nimic nu s-a schimbat de când petreceam bună parte din vacanța de vară la ea: ardeii roșii de ciușcă tot înșirați pe sfoară și puși la uscat, ostropelul de pui tot iute, colbul tot pe drum, fântâna tot inscripționată de bunicul doar cu prenumele verișorilor mei, amândoi băieți, muștele tot multe și enervante, lubenițele tot dulci, porțile tot larg deschise cu ore bune înainte să ajungem.
-Buni, ce haine ți-ai mai cumpărat pentru înmormântare? Avem același dialog în fiecare an și același ritual: mergem în odăile bune, îmi arată tot și îmi explică ce să fac cu ele când o veni vremea. De 37 de ani, de când a murit bunicul, ea se pregătește să-l reîntâlnească și își adună cele de trebuință. Prosoape, batiste, ciorapi, baticuri, cămăși, pe care la câțiva ani le schimbă pentru că "se demodează".
-Aoleu, fată, fată, nu știu ce să mai zic că mi-au rămas și mici..., îmi răspunde uitându-se undeva peste capul meu. Răspunsul ăsta nu face parte din ritual, nu-l recunosc. Și nici privirea pierdută. Nici nu știu dacă a răspuns întrebării mele sau alteia din capul ei. Dar râd cu poftă, pentru că încă mă mai pot bucura că vin la bunica.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu