Cuibul de la mare

 Marea am găsit-o cum o știam. Am tras-o adânc în plămâni, am închis-o în ochi și în urechi ca să-mi ajungă până data viitoare, deși, de fiecare dată am senzația că nu am plămânii, ochii și urechile suficient de încăpătoare pentru câtă nevoie am de ea. I-am stat pe mal, cu fundul pe scoicile sparte, atingând-o doar cu degetele de la picioare și i-am spus din ochi câte s-au întâmplat de anul trecut.  
-Nu, nu m-am mai văzut cu Ștefan, dar încă mai știu unde să mă uit după Lebăda pe cer și o caut de câte ori mă uit la stele. Și mă uit des. În fiecare seară. Și el la fel. Așa zice.
-Și atunci de ce v-ați oprit?
- Nu știu de ce ne-am oprit. Adică știu, era născut mult prea devreme. 
-Tu, fată, unul prea devreme, altul prea târziu... O să-l recunoști pe cel născut la timpul potrivit?
-Nu știu, mare, nu mai știu...
-E cam vraiște în capul tău, așa-i? Ce să-ți dau? Cum să te alin? Ia niște valuri, ia un delfin, ia un zmeu de jucărie. Ia macii ăștia, și delphinium, și spice. Ia și puii ăștia de lipoveni care au atât de puține.