OUG 13

Dom'le, eu am rămas cu traume după marțea în care au dat ordonanța 13: înainte să mă duc la culcare mă gândesc bine ce pijamale pun pe mine în caz că iar trebuie să ies la Guvern. Nu de altceva, dar în seara cu pricina nu m-am mai schimbat de bluza cu capul mare al lui Mickey Mouse, m-am gândit eu că îmi ține de cald, pufoasă fiind. Stau și mă întreb cât de în serios aș fi fost luată dacă aș fi fost nevoită să-mi deschid nasturii de la cojoc...  Că toate revoluționarele pe care le știu apar prin tablouri cu pieptul dezgolit, vezi la Delacroix sau la Rubens, nu înfofolite ca Baba Dochia.
Sau dacă mă trezesc în toiul nopții și nu mă mai ia somnul, mi-e și frică să deschid facebookul nu cumva să aflu că până la urmă mustăciosul și hoții lui tot și-au făcut pohta ce-o pohtesc.

Îmi amintesc cum stăteam pe 3 perne, citeam în news feed și simțeam cum îmi urcă tensiunea. 11 cu 2, 12 cu 8, 18 cu 5. Ca să nu fac naibii vreun atac cerebral, i-am zis lu Taz nu știu ce părere ai tu, dar eu trebuie să plec în momentul ăsta și am pornit-o spre Piața Victoriei. Erau -8 grade dar pe care le simțeam ca pe -18 la șalele mele și-așa șubrede. Nu știu ce speram să se întâmple, nu m-am gândit niciun moment dacă mă pun în pericol, voiam doar să fiu acolo și să le bat obrazul.
Zilele ce-au urmat au fost la fel de pline de frustrare, de neputință, de mirare continuă, de așteptări înșelate una după alta, de furie, dar și de râs cu lacrimi, caterincă, speranță, satisfacție că alesesem tabăra corectă, drag de oameni pe care oricum îi plăceam și înainte fără să-mi fie neapărat clar de ce, ușurare că suntem mai mulți, cu fiecare zi mai mulți.
Am fost și una din lanterne, am fost și o coală galbenă din tricolor, și una albastră din steagul UE. Am reînvățat să port căciulă, activitate la care renunțasem prin clasa a patra, m-am pomenit studiind și interpretând legi, mi-am pus în cizme cartoane și pernuțe speciale pentru încălzit tălpile, am cunoscut oameni faini, cu care am stat de vorbă ore în șir, dar pe care nu i-aș recunoaște la lumina zilei decât dacă ar purta cagule, căciuli trase peste urechi, fulare răsucite de 3 ori în jurul gâtului și mănuși de urcat pe Everest, am descoperit eroi ca Augustin Lazăr, Andrei Roșu sau Ana Morodan, am înjurat pentru prima oară cu Muie, Dragnea!, am fredonat imnul în timp ce mă spălam pe dinți.

OUG 13 a fost abrogată, hoții au rămas pe poziții și își văd în continuare de mârșăvii, nu mai ieșim zilnic în stradă, dar am rămas cu același entuziasm că mai există oameni cu un sistem de valori rămas intact chiar dacă toată viața și-au trăit-o în comunism și în postcomunismul haotic, care nu întind mâinile ca să li se dea ceva, orice, ci pentru a susține pancarte cu mesaje istețe. Care nu-și cer decât dreptul de a fi conduși de niște lideri decenți, nu de condamnați penal pentru fapte de corupție. Care se simt umiliți când sunt reprezentați de politicieni care n-au nicio meserie, n-au educație și nici studii sau care nu știu să vorbească o limbă străină și n-au cunoștințe minime de tehnologie actuală.

600 000 de oameni nu s-au revoltat doar pe net sau de pe canapea, ci au ieșit în stradă, pe ger, ninsoare și ploaie ca să strige pe 600 000 de voci că vor schimbare.
600 000 și, din păcate, cred că ăștia suntem toți.