A simple fairy diary. Prefață.

Acum câțiva ani, nu mai știu exact, am început să scriu în acest jurnal. Zilnic, așa cum se cuvine să scrii într-un jurnal, cu drag și cu frică în același timp. La anul acela mă gândesc ca la cel mai frumos dintre toți, deși, răsfoind pagină cu pagină, realizez că nu am scris despre experiențe deosebite și că cei care au urmat au fost incomparabil mai intenși și mai febrili. El tot favoritul meu rămâne pentru că l-am consemnat aici, zi de zi, bucurie cu bucurie, pas cu pas, greșeală după greșeală.

Am pierdut obiceiul de a scrie deși mi-era dor în permanență de intensitatea acelui an și a emoțiilor de atunci transcrise în texte mai mult sau mai puțin reușite, însă nu am pierdut obiceiul de a mă bucura de momente și de lucruri mărunte. Mai puțin de prezența oamenilor. Niciun an n-a fost mai solitar ca acesta ultimul, în care în fiecare moment nu mi-am dorit decât să fiu lăsată în pace, să nu mai sune telefonul, să nu-mi scrie nimeni, să nu aud nicio vorbă și să nu-mi stea nimeni în dreptul soarelui. Mi-a reușit destul de puțin și cu cât aveam mai puțin timp cu mine și pentru mine, cu atât dorința mi-era mai ardentă. Am fost la un pas de a fereca toate ușile și de a pleca în lume dar n-m avut curaj să-l fac. Mâna care stătea întinsă către mine îmi părea că tremură, iar ochii albaștri care mă încurajau să bag odată cheia în yală și să încui nu au fost destul de convingători.

Așa că am rămas și am așteptat să se stingă focul. Acum s-a răcorit bine, s-a împrăștiat fumul, iar cenușa s-a rispit în toate zările posibile. Ochii aceia albaștri încă mă săgetează și mâna odată întinsă poate că m-ar lovi dacă ar avea ocazia, m-ar zdrobi ca pe o scoică sub tălpi grele, dar cum gesturile îi sunt imposibile, îi rămân vorbele, multe vorbe spuse cu obidă, adevăruri întoarse și răsucite până devin minciuni, nimicuri transformate în enormități.
 
Câteodată, rar, mă transform în zâna aceea care nu-mi place, care sunt tot eu, dar pe care o evit și pe care încerc să o ignor când mi se ivește la ușă. Dau să-i închid repede în nas, dar uneori reușește să strecoare o gheată înăuntru și nu mă mai pot opinti, că nu-s deloc autodistructivă. Și ea intră și-și face de cap în timp ce eu, cea care vreau și-mi place să fiu, mă uit și țin țuguiate buzele a dezaprobare.
În momentele acelea nu-mi mai place nimic, nici măcar Lisabona.
În acele momente uit că, de fapt, sunt o norocoasă. Că nu TREBUIE să fac nimic din ce nu vreau, că am libertatea să aleg cu cine să-mi petrec timpul, unde să mă duc, câți bani să irosesc, când să ajung acasă, dacă să gătesc ceva sau e mai bine să comand o pizza.

Și revin, dar mă torturez singură o vreme încercând să joc după niște reguli care mă fac nefericită și incapabilă să fac pe altcineva fericit.

Am revenit. Am alungat câteva personaje dintr-o poveste care nu mă mai ținea cu sufletul la gură și pe care am hotărât să o rescriu. Cu titlu nou, A Simple Fairy Diary. Și cu ce mă face pe mine să cânt. Ca să nu mai uit vreodată.

Azi, un petec de iarbă, o rochie roz, un nuc necules, Taz și niște prieteni faini. La Tâncăbești en Provence.