Nu-mi mai aduc aminte de vremurile când nu puteam să mă ridic de pe scaunul de birou sau de la masă în timpul unei ședințe ca să plec în parc. De atât de mulți ani am libertatea asta, încât nici nu-mi imaginez că aș putea vreodată să mai trăiesc altfel.
Am multe prietene care au ajuns la intersecția aceea: să rămână în corporație sau să înceapă ceva pe cont propriu? Cea mai bună dintre ele îmi stă pe gard de mai bine de doi ani. E bună în ce face, i se potrivește, are rezultate, ia bonusuri constant, dar tot nefericită este pentru că, deep inside, ea nu face rapoarte în excel, ea scrie și pictează, croiește haine și dansează. Discutăm, dezbatem, repetăm argumentele pro și contra de câte ori ne întâlnim, facem planuri de afaceri, dar ea tot plângând pe gard rămâne Tu nu vezi câte fete pleacă din corporație și se apucă de împletit flori și de copt brioșe?
Ba văd, citesc despre ele prin Ziarul Financiar și chiar cunosc câteva. Unele ar fi trebuit să rămână corporatiste, produsul lor fiind mai mult formă decât fond, după părerea mea, dar cele mai multe au reușit.
Eu nu pledez pentru golirea clădirilor din oțel și sticlă de fete 30+ care-și aduc aminte că aveau ceva îndemânare la orele de lucru manual, dar dacă ai un job pe care îl numești scârbiciu, dacă ai colegi cu care nu rezonezi și șefi pe care îi disprețuiești, poate ar trebui să-ți cauți adevăratul drum, problema nefiind la corporația care îți plătește asigurarea de sănătate și abonamentul premium la sală, ci la tine însăți.
E adevărat că e teribil de greu să fii responsabil pentru toate: tu trebuie să centrezi, să dai cu capul, să aperi poarta și să mai și arbitrezi dacă trebuie.
Duminică, pe când corporatistele alergau la maraton, eu eram blocată în trafic și trimisă la cei mai negri draci de o mireasă care mă aștepta cu buchetul ca să poată pleca la biserică.
Și-n ciuda faptului că eu nu fug decât dacă mi-e viața pusă în pericol, cât am stat la intersecția de la George Coșbuc, vreo 45 de minute adică, am vrut să fiu și eu una din corporatistele care alergau cu numere pe piept și-și pozau medaliile pe facebook, zâmbind victorioase și transpirate în selfie-uri. Și-am mai vrut să fiu în locul lor și când am lăsat mașina pe un trotuar și am luat-o la pas (întins pentru că mireasa mea era în prag de atac cerebral) vreo doi kilometri până la Mariott ca să livrez frumosul buchet.
Da, dom'le, e cu bune și cu rele, cu roz și cu gri și de-o parte, și de alta a gardului. Când una din prietenele mele corporatiste posta pe facebook azi la 10 dimineața Tell me why I don't like Mondays, eu eram în parc, pe malul lacului, hrănind cu pufuleți rațele și broaștele țestoase și trimițându-i poze cu soarele. Sâmbătă, când eu voi înfige contra cronometru lalele albe și anemone mov în bureți verzi, ea va fi la brunch la Radisson și mă va freca la icre cu poze cu pahare de Aperol și crostini cu parmezan.
Și seara ne vom întâlni, ea pe gard întrebându-se pe ce parte să coboare oare, eu încă scobind după câte un punct de verdeață de sub unghii și savurându-mi mesajul izbăvitor, care-mi permite să am somnul cel mai lin și visele cele mai dulci: Mulțumesc, Maria! Totul arată minunat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu