Ziua 146. AMR 219

Azi după amiază, îi povesteam Ralucăi cum am visat-o pe Lisuca în brațele mele și cum era unul din acele visuri care par foarte reale, astfel încât simțeam căldura blăniței ei pe piept. Chiar atunci a început să cânte telefonul Ralucăi: "Everybody, everybody, everybody wants to be a cat!". O prietenă o sunase ca să-i spună de un cățel oropsit de o mâță, care caută o nouă căsuță.
Așadar el e Taz. E cam urâțel acum că e tuns la piele dar are potențial, doar e bișon. E afectuos și voios nevoie mare, am un feeling că ne vom iubi tare mult. 

Taz-primele fotografii






Taz și zâna își încep povestea de dragoste.


Taz, la picioarele zânei, chiar în momentul în care se scrie despre el.


LATER EDIT
Ca să nu-mi mai luați fiul adoptiv în râs, iată fotografia lui de peste câteva luni. :-))



Mi-e tare, tare dor de Lisuca!

Ziua 145. AMR 220.

Sunt curioasă de câte ori am scris substantivul "bani" în postările mele de până acum, aș putea să pun pariu că mă încadrez în limita de 10. Dar doar pentru că mi se pare mie un subiect trivial nu înseamnă și că eu sunt plătită în sistemul străvechi al trocului. Am nevoie de ei în egală măsură în care au toți oamenii pentru a supraviețui și îmi place ce pot să fac cu ei când se întâmplă să fie mulți. Nu văd altă cale de a-i avea decât munca, nu joc la loto, nu pun la saltea, nu am arici la buzunare-cam aceasta e relația mea dintotdeauna cu banii.
Duminica e ziua mea de citit bloguri, am mai zis. În afară de cele din blogroll, mai răsfoiesc și prin postările blogărițelor de succes. Nu e prima oară când mă aleg cu o acreală imensă citindu-le: mai rar așa un cor de găini care cotcodăcesc la unison despre cât de minunat e produsul x sau ce avantajos e produsul y. În seara aceasta mi-am făcut încă o promisiune: dacă vreodată acest blog va ajunge să fie important și pentru alții, nu numai pentru mine, îl voi ține departe de mizeria care vine odată cu banii. Nu voi scrie despre ceva sau cineva doar pentru că mi se pune un material la dispoziție și apoi sunt plătită să-l transcriu. Nu voi spune despre un rahat de câine că e delicios când e limpede că e doar rahat de câine urât mirositor. Și nici nu mă voi extazia în fața unor produse despre care nu știu nimic, pe care nu le folosesc și care nu mă reprezintă doar pentru că sunt plătită cu 50 sau 500 de euro. Am zis!


Dor de Lisuca.

Ziua 144. AMR 221.

FBI, CIA, M1-6, MOSSAD, MSS, DGSE, SRI, pe loc repaus: teroristul nr. 1 a fost prins și torturat, acum e cuminte ca o fată mare.
Matei Daniel este fiul prietenilor de zână, Raluca și Mihai, și a fost botezat cu mare pompă, așa cum era normal, fiind singurul (deocamdată) moștenitor al clanului Popa.
Mărturisesc că am avut mari emoții întrucât am discutat despre eveniment cu mama lui pretențioasă o singură dată, când am stabilit tema: Old cars.
















Am primit foarte multe laude de la cei prezenți, mulțumesc, dar m-am liniștit doar când mămica m-a pupat și m-a îmbrățișat, teribil de emoționată și de încântată de ceea ce îi pregătisem odorului ei.
Trec peste ceremonialul religios, îl știți cu toții iar eu îl visez, de atâtea ori l-am văzut! Voi scrie doar despre ceea ce nu se vede, de obicei, în poze:
Nașa a fost mustrată că nu știe Crezul pe de rost.
Bebe Matei a fost incredibil de cuminte, nu a protestat decât când a făcut băiță cu forța: "Hei, dar nu e ora de baie încă! Ce?... Ce faci? Nț!...Fii mai cu băgare de seamă, tu, ăsta cu halat auriu, sunt mic și fragil, mami e muuuult mai delicată decât tine când îmi face băiță și are grijă să nu-mi intre apa în ochi!"
Bebe Walter, prietenul de 9 luni al lui Matei, a cântat odată cu popa și s-a plimbat de-a bușilea peste tot, mai avea puțin și ajungea în altar dacă nu îl prindea la timp o bunică.













După o oră în care toată lumea a primit ce a vrut-Matei, să fie purtat în brațe de toți, pe rând. Mami și tati, să-și creștineze feciorul, popa, să mai contribuie cu niște bani la ridicarea catedralei- ne-am mutat la restaurant unde, parfumați, gătiți și gureși nevoie mare, ne-am pus, ca tot omu', pe mâncat, băut, bârfit...ăăăă asta, conversat.

Ziua 143. AMr 222

Și am trecut cu bine peste workshopul de mărțișoare! Așa cum am anunțat, ar fi trebuit să coasem, să lipim, să pictăm, să decupăm, să ne distrăm. În fapt, lucrurile s-au desfășurat cam așa, rămâne să concluzionați fiecare dacă ne-am ținut de cuvânt sau nu:

18 00-pauză. Orice activitate începe cu o pauză. De cafea, de țigară, de fursecuri.
18 15-începem lucrul. Întâi zgârmăm prin toate cutiile. Normal, inspirația nu vine oricum.


18 18. Oana s-a decis: vrea o floare din organza roz antic și grena. Restul lumii privește sau încă mai zgârmă după inspirație.


18 30. Raluca împlinește 50 de kilograme. Ea se hlizește în permanență. Oana lucrează cu spor. Teo încă mai așteaptă muza.


18 35. Cristina încă se gândește. În scurt timp, îi va trece prin cap: " Mmmm, ce bun e ceaiul făcut de zână, ce-o fi pus, dom'le, în el?!?"


18 45. Roxana face nodul la ață. Imediat ne va uimi cu stilul ei unic de a coase de la stânga la dreapta deși nu e stângace. Teo încă se gândește.


19 10. Raluca se ține de coțcării și are impresia că, dacă ține o pensulă în mână, orice lucru necesită vopsire.


19 30 Oana își pune degetarul, nu care cumva să se înțepe. Unde l-o fi găsit? Nici prin cutia cu vechituri a bunicii nu am mai văzut...


19 40 Faceți loc! Lui Teo i-a venit, în sfârșit, o idee. Peste câteva minute își va da seama că e nevoie să-și scoată sacoul. Munca e grea!


19 50. Raluca e pe post de îngeraș pe umărul stâng. Sau drăcușor? Împarte "laude" în dreapta...


... și-n stânga.


21 20 Încep să se vadă rezultatele muncii.











22 00 Încheiem seara glorios: ne dăm seama că ceea ce a savurat Cristina era doar apă cu miere, plicul de ceai nu fusese nici măcar desfăcut.



Dor de Lisuca.

Ziua 142. AMR 223.

Despre dragoste din nou, doar e Dragobetele azi. Cum nu știați? Adică nu ați primit flori de la iubit/ logodnic/soț și nicio inimioară roșie? Și nici nu ați ieșit la cină romantică? Și nici nu ați adormit în brațele musculoase ale Puiului/Ursulețului/Motanului vostru?
Dar de să scriu despre ceva în care nu cred? Nu, chiar nu vreau să-mi veniți cu texte ca: " all you need is love", "Dacă dragoste nu e, nimic nu e." Și cu prelegeri despre cât de dulce e iubirea și viața lângă omul pe care îl iubești. Știu cum e, I've been there, cum spune francezul. E minunat până în momentul când nu mai e minunat. Punct.
Departe de mine gândul de a scrie o postare tristă, chiar mă simt bine, puțin obosită poate. Sunt cu gândul numai la workshopul de mâine , abia aștept să ne întâlnim în jurul mesei de lucru! Și la Lisabona, unde voi merge în mai. Mă voi sărbători zânește, jur! Eu și prietenele mele în valurile oceanului cu șampanie, tort și ce-o mai vrea fiecare.

Tot mi-e dor de Lisuca.

Ziua 141. AMR 224.

În câteva zile, din punct de vedere calendaristic, va fi primăvară. Știu că nu vă vine să credeți dacă priviți pe fereastră, dar vă promit că săptămâna viitoare, pe vremea aceasta, va fi primăvară!
Eu, zâna de la Hera Atelier, și Ralu, prințesa de la Happy Family, ne vom pregăti să o primim ca voi toți, de altfel: cu mărțișoare. Pe care le vom lucra noi înșine în cadrul workshopului de vineri, 25 februarie, începând cu orele 18 00. Vom picta, vom tăia, vom lipi, vom modela orice ne pică în mână. Noi punem la bătaie materiale diverse, ustensilele și îndemânarea, voi veniți cu buna dispoziție și toată creativitatea de care sunteți capabili. Vom bea ceai și vom ciuguli prăjiturele în timp ce veți crea primul vostru mărțișor handmade. Hmm, de ce nu scap de senzația că ne vom distra de minune? Avem doar 6 locuri disponibile, primul venit, primul servit.

Dor de Lisuca.

Ziua 140. AMR 225.

Am lucrat cu atâta drag la botezul de dalmațieni, ce mai contează că pe la 19 00 vedeam pete negre pe orice?!?











Invitație botez din carton sidefat. Mărturie miere borcan 30 ml, accesorii alb/negru satin.

Ziua 139. AMR 226.

Ușor cu pianul pe scări, am ales acest videoclip doar pentru că îmi place James Morrison ăsta și pentru că prințesa a dorit sugestii pentru încărcat pe Ipod.
În rest, sunt bine, sănătoasă. Știu că e posibil ca unii dintre voi să fi avut o zi atât de proastă încât să nu mai doriți decât să vă înecați amarul într-un pahar cu vin. Dar a mea a fost bună. Ce să fac? Poate și eu am avut zile proaste iar voi v-ați bălăcit în nepăsare, nu? Eu nu zic că nu-mi pasă dar, dacă mă arăt prea dornică să vă spun că vă înțeleg indispoziția/supărarea, există posibilitatea să-mi închideți telefonul în nas. Și nu am chef să adaug mitocani în listă, abia am făcut curat. Tot ce trebuie să știți e că vă înțeleg, am fost și eu acolo: știu cum e să fii conștient că meriți un lucru dar să îți fie refuzat. Și cum e să te simți folosit și apoi tratat ca ceva de care nu mai ai nevoie. Am experimentat și eu durerea de a nu fi văzut nici urmă de părere de rău în ochii călăului meu. Și disperarea cu care îmi repetam la nesfârșit " Dar nu e drept!"
Așa că eu îi dau înainte cu ziua mea frumoasă: rochiță cu flori, pantofiori de zână, jachetă de primăvară, lecții de franceză în mașină, cald la atelier, discuții "savante" cu Mariana, aceeași care mă întreba, la întoarcerea dintr-o călătorie, cum e porumbul pe la Londra.
Și muncă, multă muncă. Mă mănâncă limba să vă spun la ce lucrez dar chiar vreau să fie mare surpriza. Vă arăt doar mărțișorul pregătit pentru o puștoaică de la care aș avea mult de învățat, într-o zi am s-o fac sa-mi spună toată povestea ei și o voi pune pe blog...



Dor de Lisuca.

Ziua 138. AMR 227.

Cea mai mare realizare într-o duminică friguroasă, cu ninsoare a fost că am dovedit un morman imens de rufe de călcat! Am amânat cât am putut momentul: am fugit de acasă, am povestit la cafea, am mâncat tarte, am tuns zmeul, ba chiar am intrat prin câteva magazine dar în cele din urmă a trebuit să întind masa de călcat. Mare realizare, credeți-mă pe cuvânt! Am agonizat netezind cămăși și numai cele trei filme văzute m-au ajutat să nu le arunc pe geam: nu puteam să am și eu un zmeu instalator cu salopetă?!? Nu mai știu ce filme am văzut, două cică erau comedii, mi-aduc aminte acum doar de unul cu Tom Cruise, ceva în genul Mission Impossible...
Și am mai văzut Sub soarele Toscanei. A 63-a oară? Nu mai știu, am pierdut șirul...îl văd cam o dată pe lună și tot nu mă plictisesc. Știu că nu e o capodoperă, doctore, dar îmi place de fiecare dată la fel de mult ca prima oară. Cred că e efectul Toscanei pentru că două vacanțe la rând am boncăluit pe dealurile ei și aș reveni oricând.











Dor de Lisuca