Ziua 365. AMR 0.

Cât de îndepărtată mi se părea ziua aceasta atunci când m-am apucat de scris, cât de mult îmi doream la un moment dat să se grăbească și să vină naibii mai repede și cât de mirată sunt azi că a sosit, de parcă nu eu am fost cea care a numărat zilele una câte una.

Sigur că voi mai scrie, prea mi-a intrat în rutină ca să mă opresc brusc să vă las să priviți în fiecare zi pe gaura cheii. Întrebarea mea constantă în tot acest timp a fost de ce accesați blogul și-l citiți, la urma urmei nu trăiesc extravagant sau periculos, nu fac dezvăluiri picante, nu scriu chiar tot ce-mi trece prin cap și tot ce mi se petrece prin suflet.
Și voi ați fost răciți și v-ați bucurat măcar un pic că va trebui să stați în pat și să vă uitați la seriale pe net. Și voi vă iubiți animăluțul din casă și vi se pare că e cel mai frumos, cel mai caraghios și cel mai cuminte. Și voi ieșiți sâmbătă seara și a doua zi aveți capul cât o baniță. Și voi ați simțit cum cade cerul când omul cu care împărțiți viața v-a înșelat, mințit sau umilit. Și voi aveți prieteni care v-au dezamăgit. Și voi aveți un serviciu, o casă și niște planuri de viitor. Și voi aveți orgolii de potolit după ce au fost zgândărite. Și voi aveți promisiuni de ținut și visuri de împlinit.

Sau poate tocmai acesta să fie răspunsul, citiți despre mine ca și cum ați citi despre voi și nici măcar nu-mi dau seama dacă asta e de bine sau de rău, un psiholog ar putea să ne edifice.
Unii dintre voi citesc și se regăsesc cu satisfacție, alții se caută cu obstinație și se tem de orice frază mai ambiguă. De câteva ori am scris pentru doar două perechi de ochi având certitudinea că andrisantul primește exact mesajul ce-l aveam de transmis. Pot să-mi imaginez că nu e reconfortant să fii subiect și obiect de dispreț public sau luat la țintă cu ... ceva ce nu e nici pe departe ciocolată belgiană. Tu te scuturi pe haine, eu pe mâini, tu speri să nu citească prea multă lume, eu sunt mulțumită că ți-a fost rușine de tine măcar 3 minute.

Tot ce a contat în tot acest an se află aici, aproape fiecare gând, fiecare moment de panică, fiecare bucurie. Cele mai multe sunt neprețuite, nici măcar nu aș fi avut nevoie să le scriu negru pe alb ca să-mi amintesc de ele.

Taz, Sis, Ralu, Gena și Bogdan, Nicol, Ramona, Ina, Ioana, Lu și Liviu, Cătălin, Camelia & Co, Mădălina, Călin, Iulia, Oana, Lucian, Mihaela, Irina, Raluca și Mihai, Andrada, Florența și Costi, Suflețel, Alex, Marina, Flori și Ovi, Roxana, Simo, Baby, Simona, Ionuț, Alina, Mike. Pentru voi sunt doar niște nume, pentru mine sunt cei care îmi fac fiecare zi atât de specială încât să merite să scriu despre ea. Balastul, cei care n-au primit viză de ședere la castel, a fost aruncat peste bord; sunt lucruri, oameni și întâmplări despre care vorbesc la trecut deja sau nu mai vorbesc deloc.

Dragii zânei, s-a închis taraba, îmi pun desuurile înapoi în sertar. Ne-am cunoscut la o cafea, ne despărțim tot la una, fără zahăr și cu multă spumă de lapte. De Moș Nicolae am găsit în botine exact ce îmi doream mai mult: pace și liniște. Cei care mă plac să ridice mâna, cei care nu, ar face bine să-și ridice standardele.