Ziua 292. AMR 73.

S-ar putea să ți se pară deplasat că te întreb, sora ta e...lesbiană?
Așa a întrebat-o un prieten de-ai soră-mii dând de profilul meu de facebook și de status: in a relationship with Ralu. Povestea asta cu statusul a fost, la vremea respectivă, o glumă, recunosc, cam tâmpițică. Ne-am hăhăit vreo câteva zile și am hotărât să o lăsăm așa cum a picat că tot ne întrebam noi cum am putut trăi și lucra una fără cealaltă până acum.
Acu', nici Zuckerberg ăsta nu mi-a dat prea multe alternative:
Single nu eram, dar era ca și cum.
Engaged-mda, logodnica vieții!
Married-pușchea pe limbă
It's complicated. Deloc, era simplu ca bună ziua.
In an open relationship-Niciodată.
Widowed-Cât pe ce. Am și eu nervii mei!
Separated-Nu încă, trebuia să se asigure întâi că are cine să-i spele și să-i calce chiloții.
Divorced- Da, într-un sfârșit.
Adevărul e că eu pe Ralu aș lua-o acasă: e frumoasă, deșteaptă, harnică, chibzuită, protectoare. Pe ea și pe alte câteva dintre prietenele mele: una mă face să râd, alta mă sfătuiește, cealaltă mă aduce cu picioarele pe pământ când mă ambalez și-mi iau elan prea tare.
N-am prieteni bărbați, în afară de soții/iubiții/logodnicii prietenelor mele și nici aceștia n-ar trebui să se pună pentru că sunt puțini: degetele de la o mână sunt prea multe ca să îi număr. Și, de obicei, nu-mi plac; ori sunt pisălogi, ori sunt mitocani, ori sunt plictisitori, ori sunt infantili.
Când ieșim, ei cred că treaba lor e să spună bancuri proaste, să danseze caraghios, să stea cu ochii la meciurile care rulează pe plasmele atârnate pe pereți, să ne numere paharele, să facă precum păunii dacă în raza lor vizuală se află vreo fustă scurtă în combinație cu un decolteu imens, să butoneze Iphone-ul sau IPad-ul și să se miorlăie: "mami, da' noi mai mergem acasă?"
Asadar pe un grafic al înclinațiilor mele homosexuale, lucrurile stau cam așa: pe orizontală prefer bărbații. Dacă sunt în mod constant deștepți, cultivați, manierați, fără burtă, fără chelie și fără păr pe spate îi iau și în casă, îi culc și-n pat. Altfel, pe verticală, prefer compania femeilor care nu numai că sunt frumoase, deștepte, cultivate, manierate, fără burtă, fără chelie și fără păr pe spate, dar nici nu pierd vremea cu jocurile pe calculator, nu accesează site-uri porno, nu se extaziază în fața geniului lui Messi și nici nu bălesc după mașini roșii, turtite și cu un cal nervos pe capotă.

Ziua 291. AMR 74.

Mda...cam greu cu munca după vacanță, dar într-un final m-am mobilizat. Mariei Alexandra i se spune deocamdată Gâza, ceea ce m-a inspirat să-i pregătesc pentru botez:

Place carduri cu gărgărițe și floarea soarelui.


Mărturii cu scorțișoară, plante uscate și albinuțe.


Meniuri cu floarea soarelui.


Lumânare cu plante uscate, floarea soarelui, gâze și inimioare.

Ziua 290. AMR 75.

Ca să lămurim povestea cu Marcello, trebuie spus că el este parte dintr-un vis de zână, un vis vechi de câțiva ani, de când am văzut Sub soarele Toscanei și mi s-au înșurubat în minte două lucruri: trebuie să văd Toscana și trebuie să văd Positano.
Marcello este iubitul italian al unei scriitoare americane venite în vacanță prin Toscana. Povestea e tare frumoasă: ea, răvășită după un divorț abrupt și nedrept, se decide să lase tot trecutul în urmă și cumpără o casă veche în Cortona, un sat din Toscana. Pe Marcello îl întâlnește pe străzile din Roma și îndrăznește să-l însoțească într-o călătorie neplanificată la Positano.
Frances: Do traffic lights mean anything around here? Marcello: Sure. Green light is avanti, avanti. Yellow light is decoration.
Frances: What about red light? Marcello: Just a suggestion. Idila lor durează foarte puțin, nu depășește stadiul de întâmplare frumoasă, nu se împlinește, dar e suficient ca Marcello să se cuibărească în sufletul femeii și să rămână acolo, legănându-se printre alte amintiri frumoase.
Marcello nu este decât întruchiparea farmecului necunoscutului. El era italian, brun, înalt și cu ochii verzi, dar poate fi francez serios și grizonant sau scoțian vesel și cu păr roșu, important e să îți furnizeze motive să fii din nou pasională și încrezătoare în ceea ce are viața frumos de oferit.

Ziua 289. AMR 76

E ultima zi în Positano. Într-o zi mă voi întoarce aici, cu siguranță.

Ziua 288. AMR 77

E 7 dimineața iar eu citesc în așteptarea unei noi zile de vacanță în Positano.

Nu sunt singura viețuitoare trează la ora asta, mai sunt niște mâțe care se plimbă pe acoperișurile de dedesubt și vecinul meu din dreapta. Îl aud dar nu-l văd, îl aud de fiecare dată când ajung pe balcon, pare că nu-l părăsește niciodată. S-o fi speriat în prima zi de scările interminabile și s-o fi hotărât să-și petreacă vacanța în hotel?!
Tușește mult, probabil fumează. Vorbește mult și tare, poartă o discuție nesfârșită la telefon din care, din păcate, eu nu înțeleg o boabă pentru că e în dialectul napoletan din care cunosc doar trei cuvinte: senza, giacca și cravata.
E nervos, târăște scaunele când se așază, de fapt, zgomotul de metal frecat de pardoseala din ceramică m-a trezit și azi, și ieri. E clar, necazuri în dragoste: ar fi trebuit să petreacă un we romantic cu iubita lui în Positano, dar s-au certat înainte de a ajunge împreună aici. Dar care e vina storurilor, a ușilor și a scaunului pe care le tot trântește? Și care e vina bietelor mele urechi și-așa mult prea sensibile dimineața?
-E posibil să vorbești mai încet? E destul de devreme...
-Scuză-mă, nu mi-am dat seama că aș putea trezi pe cineva.
-M-ai trezit pe mine, ce zici de asta?
-Scuză-mă, intru și vorbesc acolo.
-Foarte bine, mulțumesc.
Bărci cu motor încep să iasă din micul port iar zgomotul pe care îl fac abia dacă egalează bâzâitul unui bondar. Mâțele s-au întins pe șezlonguri, la soare, una dintre ele s-a făcut ghemotoc pe niște boxeri lăsați la uscat. Strugurii se coc pe zidurile care încep să se încălzească, dar o fac în liniște, perfectă liniște.
-Apropos, eu sunt Andrea!
Gizăs! Ce m-am speriat! Parcă intrase în camera lui acum minute bune...
Un cap brun se ițea de după zidul despărțitor.
-Wow, ai fost aici tot timpul și ai tăcut? Ai putut?
Hmm, ce zâmbet drăguț, n-ar trebui lăsat să zburde liber pe fața nimănui.
-Îmi cer scuze că te-am trezit.
-E în regulă, am mai mult timp să mă bucur de frumusețea locului. Și ajung mai devreme la micul dejun...
-Grozav! Ne vedem jos atunci!

ZIUA 287. AMR 78

Citesc Trei într-o barcă, mai am puțin și o termin. Știu că are puține pagini și ar fi trebuit să o termin până acum dat fiind că sunt în vacanță, dar nici nu apuc să dau pagina că ba mă fură somnul seara în pat, ba peisajul ziua pe plajă. Și-n plus, mă trezesc chicotind sau râzând în hohote și se uită chiorâș lumea din jur (dacă mai e cineva care nu l-a citit, Jerome K. Jerome e autor britanic, cu un umor excepțional și cu o capacitate de analiză demnă doar de un psiholog).
El e de părere că încap trei într-o barcă, ba chiar și-un câine, și-i trimite în călătorie pe Tamisa.

Așa o fi fost în epoca victoriană, barca mea e numai pentru doi.
Odată, cineva a crezut că încape și-al treilea . Fii atent, i-am zis, o să ne răsturnăm, e o barcă pentru doi. Și s-a răsturnat înainte să apuc să-mi potrivesc vesta de salvare.
Am scăpat toți cu viață și odată ce-am ajuns pe mal ne-am uscat și ne-am pus haine călduroase. Barca însă a fost distrusă, daună totală. Am plâns un pic, toate resursele mele sufletești fuseseră investite în acea barcă. Ba chiar făcusem și-un credit, oferta mi se părea de neratat. Nu știu cum de am luat credit fără să iau în calcul o asigurare care să mă pună la adăpost de prostie și rea-voință, dar tot răul spre bine, plaja pe care am naufragiat nu e rea și nici pustie: are cheul de acostare solid, un far țanțoș și un debarcader unde zburdă noua mea barcă pentru doi. Deocamdată e ancorată, dar într-o zi promit că am să pornesc cu ea în călătorie.

Ziua 286. AMR 79.

Zi de dolce far niente. În Positano e cald și miroase a lămâi, sunt coapte pe crengi, numai bune de cules și stors în limonadă. E tare cald cu atât mai mult cu cât drumul nu e neted, urcă, șerpuiește, coboară și iar urcă, la naiba, treptele astea or să mă omoare până la urmă! Mi-a trecut febra musculară sau m-am obișnuit cu durerea, nici eu nu mai știu... și Olivia care mă ucide încet cu teoria ei despre efort fizic și endorfinele care stimulează creativitatea! Sute de trepte șerpuiesc printre zidurile caselor de pe plajă și până pe creastă, iar hotelul se află undeva la sfertul drumului, în prima zi am reușit să număr 260 apoi am pierdut șirul odată cu suflul.
Creativitatea vieții! Și nu-i vorba că sunt eu leneșă și plângăcioasă. Din moment ce rareori mă întâlnesc cu vreun suflet (exceptând șopârlele de pe ziduri și acceptând că au și ele un suflet) și atunci când îl întâlnesc, de obicei, coboară, îmi imaginez că sunt alții mai leneși și mai plângăcioși decât mine. Sau urcă pe șosea, ceea ce înseamnă mers lejer vreo 30 de minute, cu 20 mai mult decât fac eu pe trepte.
Cât să coste, dom'le, să instaleze un funicular, două acolo, ca la Capri? Poate să fie și unul tras de măgari sau pus în funcțiune de brațele sclavilor și îmi asum criticile iubitorilor de animale sau ale apărătorilor drepturilor omului căci nu mă interesează atâta timp cât nu mai ajung în patru labe și cu limba scoasă de jumătate de metru.

Așa cum spuneam, miroase a lămâi la Positano. Au niște lămâi gigantice, ceva mai mari decât pompelmo, dar cred că sunt folosite doar ca decor că nu-mi aduc aminte să fi văzut prin farfurii și în paharul cu limonadă rondele cât roata unui cărucior. Și vedem destul de des farfurii și pahare pline: nu știu ce e în aer, dar mâncăm pe rupte. Paste și fructe de mare, dar mai ales caprese, care nu e acea caprese cu 3 felii de mozzarella pe 3 rondele de roșie presărate cu oregano.
Nuuuuuuu, aici caprese e cu câteva gogoloaie de mozzarella cam cât pumnul și un munte de roșii pe un pat de busuioc proaspăt și rucola. Și deși ai zice că este imposibil din punct de vedere fizic să îndeși atâta mâncare într-un stomac care are și el limitele lui, ei bine, iată că intră fără efort. Ba dacă o mai lălăi puțin pe lângă pahar de prosecco, decoperi că mai intră și un desert: canolli, că eu de acesta m-am îndrăgostit deși toată lumea îmi recomandă Baba Rum care nu sunt decât niște gogoși foarte însiropate și cu niște frișcă alături. Savarine, pe românește.













De cappuccino nu mă pornesc să scriu că nu mai termin, nu că n-aș putea și eu să îi compun versuri ca Maia Morgenstern în reclama la nu știu ce cafea, dar trebuie să mă trezesc devreme mâine.

Ziua 285. AMR 80.

Vedi Napoli et poi mori!
Yeah, right! L-am văzut acum câțiva ani, nu m-a impresionat.
Fetele s-au dus, eu am stat să-mi oblojesc febra musculară: nu mai puteam face un pas fără să simt durere cruntă în gambe. A picat la țanc, ardeam să răspund la emailuri, să văd ce face lumea pe facebook, să chatuiesc și să aduc la zi blogul.
Și e doar un detaliu că am putut face toate astea de pe terasa cu vedere la mare a hotelului, cu un cappuccino în față și niște prăjiturele pentru cafea incredibil de aromate.

Ziua 284. AMR 81.

Spre Capri cu noaptea în cap și cu teama că am să dau afară mic dejunul delicios în primele 10 minute de legănat pe valuri.
Ne-am instalat în bărcuța care sărea sprințară prin valuri, noi pe pernele moi, ca pisicile la soare, ceilalți 6-7 turiști cuminți pe băncuțele laterale. Nu ne-au scăpat din ochi tot drumul, e drept că nici nu aveau cum altfel: ne aflam la prova, toată priveliștea începea și se termina cu noi. Si zic că nu le-a părut rău...






















Capri e altfel decât Positano, e mai exclusivistă fără să te simți neapărat copleșit: Prada cum ieși din funicular, Salvatore Ferragamo și Fendi pe aleea pietruită care duce spre platou, zeci de magazine cu bijuterii și ceasuri scumpe.
Dar toate devin frivolități odată ce ai ajuns aici:

Ziua 283. AMR 82.

Sper ca în viitorul apropiat un om deștept să inventeze fotografia care surprinde odată cu imaginea și sunetele sau mirosurile pentru că eu nu știu cum să descriu senzația pe care am avut-o când m-am trezit și primul lucru pe care l-am văzut în fața ochilor a fost acesta:

Nu poți să nu te îndrăgostești de Positano: e plin de culori tari, de ziduri cucerite de bougainvilla, de case vechi și terase pline de flori.
Nu poți să fii la dietă în Positano: miroase a pește și fructe de mare pe grătar, a usturoi, a roșii proaspete și ardei iute.
Nu poți să fii trist sau melancolic în Positano: italienii chiar cântă O sole mio cât îi ține gura, oricât de clișeistic sună asta.
Nu poți să nu faci febră musculară în Positano: de pe plajă și până la hotelurile sau restaurantele cocoțate pe te miri unde se urcă pe trepte. Sute de trepte.
Nu poți să nu te joci cu copiii în nisip la Positano: plaja e plină de bucăți șlefuite de sticlă colorată.
Nu poți să nu te cherchelești în Positano: prosecco și limoncello sunt delicioase.
Eu și Dana ne-am decis: aici ne pensionăm. Ea redecorează case, eu pictez. Pentru variație și amuzament, salvăm mâțele ei din colții lui Taz. Sau invers.