E 7 dimineața iar eu citesc în așteptarea unei noi zile de vacanță în Positano.
Nu sunt singura viețuitoare trează la ora asta, mai sunt niște mâțe care se plimbă pe acoperișurile de dedesubt și vecinul meu din dreapta. Îl aud dar nu-l văd, îl aud de fiecare dată când ajung pe balcon, pare că nu-l părăsește niciodată. S-o fi speriat în prima zi de scările interminabile și s-o fi hotărât să-și petreacă vacanța în hotel?!
Tușește mult, probabil fumează. Vorbește mult și tare, poartă o discuție nesfârșită la telefon din care, din păcate, eu nu înțeleg o boabă pentru că e în dialectul napoletan din care cunosc doar trei cuvinte: senza, giacca și cravata.
E nervos, târăște scaunele când se așază, de fapt, zgomotul de metal frecat de pardoseala din ceramică m-a trezit și azi, și ieri. E clar, necazuri în dragoste: ar fi trebuit să petreacă un we romantic cu iubita lui în Positano, dar s-au certat înainte de a ajunge împreună aici. Dar care e vina storurilor, a ușilor și a scaunului pe care le tot trântește? Și care e vina bietelor mele urechi și-așa mult prea sensibile dimineața?
-E posibil să vorbești mai încet? E destul de devreme...
-Scuză-mă, nu mi-am dat seama că aș putea trezi pe cineva.
-M-ai trezit pe mine, ce zici de asta?
-Scuză-mă, intru și vorbesc acolo.
-Foarte bine, mulțumesc.
Bărci cu motor încep să iasă din micul port iar zgomotul pe care îl fac abia dacă egalează bâzâitul unui bondar. Mâțele s-au întins pe șezlonguri, la soare, una dintre ele s-a făcut ghemotoc pe niște boxeri lăsați la uscat. Strugurii se coc pe zidurile care încep să se încălzească, dar o fac în liniște, perfectă liniște.
-Apropos, eu sunt Andrea!
Gizăs! Ce m-am speriat! Parcă intrase în camera lui acum minute bune...
Un cap brun se ițea de după zidul despărțitor.
-Wow, ai fost aici tot timpul și ai tăcut? Ai putut?
Hmm, ce zâmbet drăguț, n-ar trebui lăsat să zburde liber pe fața nimănui.
-Îmi cer scuze că te-am trezit.
-E în regulă, am mai mult timp să mă bucur de frumusețea locului. Și ajung mai devreme la micul dejun...
-Grozav! Ne vedem jos atunci!
Tușește mult, probabil fumează. Vorbește mult și tare, poartă o discuție nesfârșită la telefon din care, din păcate, eu nu înțeleg o boabă pentru că e în dialectul napoletan din care cunosc doar trei cuvinte: senza, giacca și cravata.
E nervos, târăște scaunele când se așază, de fapt, zgomotul de metal frecat de pardoseala din ceramică m-a trezit și azi, și ieri. E clar, necazuri în dragoste: ar fi trebuit să petreacă un we romantic cu iubita lui în Positano, dar s-au certat înainte de a ajunge împreună aici. Dar care e vina storurilor, a ușilor și a scaunului pe care le tot trântește? Și care e vina bietelor mele urechi și-așa mult prea sensibile dimineața?
-E posibil să vorbești mai încet? E destul de devreme...
-Scuză-mă, nu mi-am dat seama că aș putea trezi pe cineva.
-M-ai trezit pe mine, ce zici de asta?
-Scuză-mă, intru și vorbesc acolo.
-Foarte bine, mulțumesc.
Bărci cu motor încep să iasă din micul port iar zgomotul pe care îl fac abia dacă egalează bâzâitul unui bondar. Mâțele s-au întins pe șezlonguri, la soare, una dintre ele s-a făcut ghemotoc pe niște boxeri lăsați la uscat. Strugurii se coc pe zidurile care încep să se încălzească, dar o fac în liniște, perfectă liniște.
-Apropos, eu sunt Andrea!
Gizăs! Ce m-am speriat! Parcă intrase în camera lui acum minute bune...
Un cap brun se ițea de după zidul despărțitor.
-Wow, ai fost aici tot timpul și ai tăcut? Ai putut?
Hmm, ce zâmbet drăguț, n-ar trebui lăsat să zburde liber pe fața nimănui.
-Îmi cer scuze că te-am trezit.
-E în regulă, am mai mult timp să mă bucur de frumusețea locului. Și ajung mai devreme la micul dejun...
-Grozav! Ne vedem jos atunci!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu