Ziua 276. AMR 89.

Ușile sunt făcute să stea închise și orice tentativă de a le întredeschide înseamnă să mă expun pericolelor, cine știe ce psihopați umblă liberi pe strada mea și se simt invitați să apese pe clanță...
Bine, pe unii i-am lăsat să intre de bunăvoie, ba chiar le-am așternut covor pufos sub tălpi, le-am colorat zilele și le-am albit cu pasiune nopțile. Le-am arătat cum e viața la castel și au fost încântați, au primit tot ce au cerut, au primit chiar fără să ceară.
Unii dintre psihopați sunt iubirile mele de odinioară, iubiri care se întorc prea devreme sau prea târziu, niciodată la timp, și pe care nu le chem, pe cuvânt de zână!
Fiecare dintre iubirile acestea are cutiuța ei, iar cutiuțele sunt identice: incolore, fade, minuscule, ușor de ignorat.
Fiecare dintre iubirile acestea a fost la momentul ei cea mai mare și niciodată nu s-a suprapus alteia, întotdeauna s-a născut când precedenta era moartă și îngropată.
Iubirile mele contează doar atâta timp cât durează, de-a doua zi nu mai înseamnă nimic.
Nu mă interesează viețile, neîmplinirile, dezamăgirile, crizele de băieței care se cred bărbați și redescoperirile de sine. Nu am întrebări la care să nu fi primit răspuns, nu am curiozități, nu am nostalgii și nici vise erotice cu vreuna dintre ele.
Stimatele mele iubiri, sunteți atât de mici și neînsemnate cât să încăpeți în cutiuțele voastre mici și neînsemnate! Rămâneți acolo, eu nu vreau să vă fiu din nou iubită sau soție. Prietenă, nici atât. În fond, cine-și dorește prietenia unui măscărici. Sau a un depresiv. Sau a unui autist. Sau a unui mincinos prin definiție.
Ușile sunt făcute să stea închise, locul vostru este dincolo de ele, pe preșul pe care-mi șterg tălpile pantofilor. Cu toc. :-)

Ziua 275. AMR 90.

Am terminat de văzut Grey's Anatomy, toate sezoanele.
Ducă-se că de-o săptămână numai sânge pe pereți și operații pe creier visez! Și tot de-o săptămână sunt acompaniată de o afurisită de răceală care îmi ia toată energia așa că s-a potrivit de minune leneveala în pat cu vizionarea a 5-6 episoade, unul după altul că așa sunt eu și mă enervează că sunt așa, când îmi place ceva, apăi fac (lucrez/mănânc/vorbesc despre/mă gândesc) numai acel ceva.
S-a terminat ca-n gară: când ziceam și eu că toată lumea s-a mai liniștit și nu se mai ambalează pentru nimic, a făcut scenaristul o fandare la dreapta și i-a încăierat iar: Meredith s-a ales cu un copil adoptat și cu un bărbat care preferă să doarmă cu urșii în pădure decât cu ea în pat. Cristina e însărcinată cu un bebe pe care nu-l vrea dar pe care și-l dorește foarte tare bărbatul ei bântuit de coșmaruri. Lexie îl iubește pe Sloan, Sloan o iubește pe Lexie, dar fiecare alege să fie în relație cu altcineva.
De fapt, iubirea n-a fost nici pe departe tema serialului. Filmul e despre natura și mizeria umană, despre diversitate și alegeri de viață. Toate sunt luate la puricat: loialitatea și trădarea, iubirea și sexul ocazional, toleranța și lipsa de deschidere a minții, prietenia și indiferența, competența și greșeala, generozitatea și răutatea gratuită. Niciun personaj nu e prezentat drept model, toate au calități, dar mai ales defecte și, exact ca în viață, te uiți la ele și câteodată ai senzația că privești în oglindă.

Ziua 274. AMR 91.

Nu sunt cine știe ce băutoare de alcool, nu mă pricep la vinuri, nu deosebesc tipurile de bere între ele, mă strâmb la vodcă, tequila și whiskey, în consecință nu le beau decât extrem de rar sau deloc.
În schimb, mă dau în vânt după șampanie și cocktailuri când ies cu fetele. Unul, două, chiar trei sau patru pahare dacă ieșirea se prelungește până spre dimineață. Uneori, când nu am mâncat mai nimic toată ziua, mă turtesc de la primul Cosmopolitan și mă opresc, oricum, se învârtește totul în jurul meu și am serioase probleme în a-mi păstra echilibrul dacă mă ridic sau îmi mut privirea de la stânga la dreapta. Din acel moment mă îndeletnicesc doar cu fredonatul, conversația ușoară și mozolirea paiului în paharul cu suc de portocale.
Mă opresc înainte să încep să vorbesc mult și tare, să râd degeaba, să dansez haotic pe ritmuri care doar în mintea mea se aud, neștiind sau nepăsându-mi că fundul meu se freacă nu de un scaun, ci de șlițul unui tip necunoscut.
E trist să-ți dai seama doua zi că de fapt nu ești o Juicy Pussy și că nu ai făcut decât să amesteci un Sex on the Beach cu un Blow Job, doar că rezultatul n-a fost A Good Fuck, așa cum te așteptai, ci doar A Terrible Mistake. A Toxic Waste care nu te-a transformat într-o Mad Fairy sau Bloody Mary, ceea ce ar fi fost într-adevăr special, ci în ceva caraghios, de genul Tom & Jerry.
Ai să te superi pentru rândurile acestea, sigur ai să te superi și ai să mă suni să mă întrebi dacă îți sunt adresate. Hai, pune mâna pe telefon..., spune-mi că sunt inhibată, că nu știu să mă distrez și că ce am scris nu vine decât din frustrare. Te voi asculta răbdătoare așa cum fac întotdeauna și voi zâmbi, mai condescendent decât de obicei pentru că nu ești lângă mine să mă vezi.
Îți voi repeta că sunt conservatoare și că data viitoare când vom ieși împreună voi alege tot Breakfast at Tiffany's sau Tuscan Sunshine din lista de băuturi. Și că eu mă voi opri tot la primul semn că încăperea începe să se dea în carusel în timp ce ție ți se va părea amuzant să te rotești la nesfârșit în căutarea unor senzații noi care sunt, de fapt, de fiecare dată, aceleași.

Ziua 273. Amr 92.

Era și timpul pentru o petrecere adevărată că mă uscam pe picioare dacă mai trecea o săptămână fără muzică, șampanie și tort!
Daria a împlinit 4 ani și mami s-a pregătit corespunzător: ghirlande, flori în păr, sculpturi în pepeni și ananas, fuste cu franjuri și tălpi goale. Aloha, bine am ajuns în Hawai! Am intrat destul de abrupt în atmosferă pentru că petrecerea a început la 11 00 și, de regulă, duminica la 11 00 zânele sunt ori un pic mahmure, ori adormite. Eu eram și una, și cealaltă, deci mă simțeam ca după un zbor transoceanic, aveam ochii cârpiți și îmi zornăia ceva prin urechea stângă...ah, era muzica...
Se vorbea în jurul meu, vorbeam și eu deși nu voiam decât să mă ghemuiesc în scaunul meu, să zac la umbră și să mă uit în gol. Și-atunci a apărut de după un palmier însuși Elvis Presley în cămașă și pantaloni negri, cu părul lui negru dat de la stânga spre dreapta și cu niște buze roșii ca macul. Venea direct spre mine, universule mare! Venea direct spre mine zâmbind și eu căscasem și ochii, și gura...nț! heeei! ce naiba?! Un copchil s-a izbit în spătarul scaunului meu și m-a trezit. Ațipisem! Adormisem în fund, pe scaun, într-o poziție decentă, ce-i drept, cu ochelarii de soare pe nas și aveam fantezii cu cântăreți morți acum mai bine de 30 de ani. Și toate astea la o petrecere pentru copii. Te descurci minunat, zână, sunt mândră de tine!
Dăriuța e de fiecare dată și mai frumoasă, cum numai copiii nășiți de zâne pot fi. N-a stat locului o clipă, a stins lumânărelele de pe tort din prima încercare, s-a rățoit la fotograf -"Mă, tu ce faci? Mă urmărești?"- și s-a întristat un pic când au plecat Mickey și Minnie Mouse, favoriții ei în lumea mică și sigură în care trăiește.
La mulți ani, copilă, să rămâi la fel de frumoasă, veselă și iubită așa cum ești acum!
Cât despre tine, Elvis, chiar dacă nu ești genul meu, poți să treci din nou diseară, sunt singură...nu ne mai deranjează nimeni...

Ziua 272. AMR 93.

Eu nu cred dom'le în noroc, în soartă, în înscrisuri pe frunte, n-am prieteni imaginari și nu dau fuga la biserică sau sub fusta vreunui popă să mă rog pentru una sau alta.
Cred, în schimb, în întâmplări, coincidențe și alegeri pe care le facem la un moment sau altul și care ne schimbă viața, uneori lin, fără să băgăm de seamă, alteori brutal de ne zăngănește dentiția.
Azi am avut din senin poftă de Pepsi și am dat o fugă la magazinașul-unde-găsești-de-toate-de-la-tampoane-la-pufuleti-cu-niște-prețuri-de-înțepenești. 2, 5 l, așa poftă mi-era! Aproape că simțeam acidul dulceag pe limbă și pe cerul gurii când turnam în pahar... Pe primul l-am băut pe nerăsuflate, pe al doilea l-am savurat ca pe un cognac vechi de 10 ani în timp ce învârteam între degete capacul de plastic. Să leșin când am dat cu ochii de ceea ce era scris în interior!
Am pus mâna pe telefon și am sunat pe toată lumea ca să fac marele anunț, în fond, pentru asta sunt prietenii, nu? Să se bucure alături de mine de orice lucru bun și frumos mi se întâmplă! Le-am cam provocat câtorva stări care variau de la leșin la atac de cord țipând întrebarea la modul "GHICI CE AM CÂȘTIGAT SUB CAPACUL DE PEPSIIIII!" ( menționez în treacăt că răspunsul cel mai frecvent a fost " UN LOGAN!" Nț, ce să facă o zână cu un Logan?!?)
Am câștigat un Pepsi de 0,5 L!

Later edit:
Cât timp m-am învârtit eu cu telefonul la ureche, Taz a furat dopul și l-a făcut țăndări sub masă. Eh, dar tot se cheamă că am câștigat, nu?

Ziua 271. AMR 94.

E zi sau noapte, seară sau dimineață? Oare dorm și visez sau sunt trează? N-am mai privit cadranul ceasului, la ce bun? Nu mă grăbesc nicăieri...
Femeia e de multă vreme în pat, cu greu se mai ridică pentru a ajunge la baie sau bucătărie pentru o cană de apă. Nu există bucățică de piele, gram de carne sau țandără de os care să nu o doară cumplit, în permanență. A uitat cum e să trăiască fără dureri căci sunt multe luni de când o însoțesc și îi schimonosesc zi după zi fața și trupul firav. Nu i se administrează încă morfină, Dumnezeule, ar putea să doară mai tare de atât?!? Și fata asta, iar s-a dezvelit!
Întinde mâna după pledul subțire și-l trage peste trupul copilei care doarme ghemuită lângă ea, cu părul acoperindu-i fața și gâtul. Așa dorm de când copila era doar un bebeluș, împreună. Așa și-au petrecut aproape fiecare moment al zilelor, ele două, bunică și nepoată.
Friptură de pui și piure de cartofi, asta ar fi cerut mereu la masă. Și clătite cu dulceață de vișine. Și poale-n brâu duminica.
Copila a fost cea care și-a alarmat părinții spunându-le că bunica se plânge de dureri la unul din sâni. Bunica n-a scos o vorbă, la ce bun? Toți trebuie să murim de ceva... Diagnosticul a fost fără echivoc: neoplasm mamar în stadiu avansat. De atunci, Doamne, au trecut aproape doi ani!, a făcut continuu chimioterapie. Întâi și-a pierdut părul, sprâncenele, genele. Simțea, auzea cum pocnesc firele de păr în rădăcinile lor. Apoi unghiile i s-au transformat într-o masă moale și dureroasă la orice atingere. Venele s-au fibrozat de-atâta otravă câtă a cărat sângele prin ele. Corpul și puterile i s-au împuținat, iar ochii și-au pierdut culoarea verde spălată de atâtea și atâtea rânduri de lacrimi. S-a rugat, a blestemat, a sperat. A obosit să tot întrebe de ce ea din toate femeile, oricum nu îi răspunde nimeni...
Geme încetișor întorcându-se să o privească din nou pe copilă, oare voi mai fi aici când se va întoarce din tabără?
În curând va fi dimineață, luna a ajuns în dreptul geamului...adoarme epuizată. În somn, durerile încetează și astfel poate să viseze că e din nou sănătoasă, veselă, rezolvă sudoku și coace poale-n brâu. Doar e duminică...


***
Povestea de mai sus este reală și chiar acum, când scriu, acea femeie se chircește de durere în patul ei.
Fiecare femeie cu cancer se reduce la a fi parte dintr-o statistică năucitoare în România:
-cancerul de sân este prima cauză de deces prin cancer la femei.
-peste 6000 de femei sunt diagnosticate anual cu neoplasm mamar, majoritatea în faza avansată.
-doar 10% dintre cazurile de cancer la sân sunt depistate în fază incipientă și pot fi tratate cu șanse foarte mari de vindecare.
Mama de zână a avut și ea cancer mamar acum mulți ani, depistat din vreme și tratat corect la Fundeni. Mamectomia totală a sânului drept a fost singura soluție și a acceptat-o senină. Nu s-a simțit niciodată mai puțin femeie, mai puțin frumoasă. N-a dorit reconstrucția bustului nici atunci, nici acum la distanță de 10 ani, iar azi a fost foarte încântată de noua ei proteză din silicon și fericită că e sănătoasă, iubită și răsfățată de noi toți.

Ziua 270. Amr 95.

Părea că nimic notabil nu se mai putea întâmpla, era ultima întâlnire a unei zile obișnuite de muncă, târziu, după 19 30. Ne-am întâlnit la o cafea, lucru rar pentru că nu prea mă văd cu clienții în afara biroului; mă aștepta liniștită, nebutonându-și telefonul, ci privind absentă spre scara rulantă. O fi și ea obosită, ca și mine. Blondă, ochi negri, subțirică și cu un inel frumos pe deget. Aș putea ucide pentru inelul ăsta, trebuie că cel care i l-a dăruit o iubește peste poate! Are nunta în septembrie și îi plac dantela, cameele și, în general, tot ce a văzut pe blogul de zână. E foarte ordonată în gândire, are un carnețel în care-și notează din când în când câte ceva și mai are și multe întrebări țintite; știe clar ce vrea, semn că e una din acele mirese cu care mă văd doar de două ori: o dată la semnarea contractului, a doua oară pentru plată. Cum nu a început discuția cu precizarea bugetului, o întreb direct ca să știu cât mă întind cu fandacsiile, iar ea flutură din mână evaziv a Nu e important, vreau ca totul să fie perfect indiferent cât costă. În jumătate de oră am pus la punct totul, recapitularea și ceștile pe jumătate pline cu cafea ne confirmă că am fost eficiente și acum putem să ne relaxăm. Exact în momentul în care-mi lipeam spatele de tăblia scaunului, spune:
-Îmi doresc mult nunta aceasta, dar nu știu dacă am ales bărbatul potrivit.
-...
-Aseară i-am căutat în portofel și am găsit un prezervativ. Noi nu folosim.
-...
Zâna vorbește mult, rareori rămâne fără replică; acum era mută ca lebăda.
-Măcar știi că se protejează și nu se alege cu un plod sau cu vreo boală, am îngăimat.
Nu știam dacă are nevoie să audă ceva inteligent de la mine sau doar să plângă pe un umăr.
Tăcuse și devenise stânjenitor. Am mai luat o gură de cafea și s-a întâmplat minunea: a sunat telefonul. Sfinte Graham Bell, slavă ție! După cinci minute ne-am despărțit politicos. Ai grijă de tine, i-am mai zis.
Ai grijă de tine, Claudia!
Îți spun acum tot ce n-am putut să-ți spun aseară nici dacă mi-ai fi cerut-o explicit.
Nu știu nimic despre tine, nu știu cum îți place cafeaua, ce parfum folosești și cât îți iubești bărbatul cu care faci în septembrie nunta asta frumoasă pe care am creionat-o împreună...
Știu doar că doare al dracului de tare amestecul de sentimente pe care le ai acum: frustrare, neliniște, dezamăgire, îndoială. Te doare fizic, dar nu poți localiza durerea și inima pare deodată că stă, apoi o ia la goană nebună. Inspiri adânc și aerul îți ajunge doar cât să nu te prăbușești. Te întrebi obsesiv unde ai greșit, de ce n-ai observat mai devreme și ce-ți rămâne de făcut de-aici înainte.
Vestea bună e că în câteva săptămâni durerea încetează, bătăile inimii și respirația revin la ritmul normal, întrebările primesc răspunsuri, uneori mult mai detaliate decât ar fi nevoie. Ți se va explica repetitiv că cealaltă nu înseamnă nimic pentru el, de parcă faptul că se tăvălește cu prima venită, o oarecare, ar trebui să te consoleze. E singura explicație pe care o are la îndemână și i-ai băga-o undeva, dacă ar fi posibil, pentru că e cea mai penibilă dintre toate câte ar putea să inventeze.
Infidelitatea lui n-are nimic de-a face cu tine, ci cu el ca individ. E lipsă de respect față de ceea ce trăiți și încercați să construiți împreună. E indiferență față de suferința pe care ți-ar putea-o provoca, incapacitatea de a juca după reguli și rezistență la procesul normal de maturizare și responsabilizare.
Sunt o zână rațională și știu că oamenii sunt poligami de la natură, nu sunt făcuți să stea doi câte doi de la tinerețe până la bătrânețe și nici n-ar trebui să stea doar pentru că sunt presați de societate, de cutume sau de credințe. Dar tot nu pot să-i găsesc justificări unui bărbat care m-a mințit și m-a înșelat cu atâta ușurință, să-l înțeleg, să-l iert sau să uit că mi-a provocat odată o mare suferință.
Tu, Claudia, ...ai grijă de tine!
Cu drag,
Zâna


PS Pune în balanță bila albă pe care o merită pentru că se protejează. Cei mai mulți sunt mult prea inteligenți și au un bun simț atât de ieșit din comun încât consideră că nu e necesar să o facă.