In attn. Zâna

Dragă zână,

Mi-aduc aminte de ultima ta scrisoare, aveai doar 6 ani si 8 luni și mi-ai lăsat-o în bucătărie, în borcanul cu zahăr candel pe care nu l-a mai deschis nimeni până la Paște. Atunci m-ai boscorodit că sunt chior și nu văd scrisorile copiilor, că sunt leneș și nu scotocesc în toate dulapurile, că sunt ciufut și îți caut nod în papură numai să nu-ți aduc tot ce scriseseși pe cele două pagini de caiet dictando. Apoi, oamenii mari ți-au spus că nu exist și tu i-ai crezut și-ai încetat să te mai gândești la mine tot anul și să-mi mai scrii.
După 3o de ani, ți-ai amintit că e sărbătoare de Crăciun și că e una minunată pentru că vine la pachet cu zile de vacanță, cu petreceri, cu familie și prieteni, cu brad și lumânări aprinse la fereastră, cu daruri și cu cozonac pufos, plin de cacao și nucă.
Nu-mi vedeam capul de treabă, copilașii își întregeau listele cu dorințe chiar și-n ajun, Rudolph făcea nazuri că s-a săturat să tragă la sanie pe asfalt uscat, o lume întreagă îmi cerea măcar un strop de magie, dar tot apucam să trag cu ochiul la tine și stăteam cu inima cât un purice să nu cumva să te lași copleșită de grincii care sperau să te facă să uiți și anul acesta de mine.
Bine ne-am regăsit, zâna moșului, și îți mulțumesc că m-ai primit în casa ta. Am știut că am făcut pace și vom fi din nou prieteni chiar din momentul când ai dat radioul la maxim și ai cântat din toți rărunchii All I want for Christmas is youuuuu...
Cât despre cadouri, e în totalitate meritul tău, nici măcar eu nu m-aș fi descurcat mai bine: pace, liniște, căldură, frumusețe în suflete și-n jur...

Cu drag,
Moș Crăciun

Mănâncă, roagă-te, iubește

De vreo săptămână, nu există zi în care să nu mă împiedic de ceva care are legătură cu brioșele. Am început prin a cumpăra cupele acelea de hârtie doar pentru că erau frumos desenate cu inimioare și steluțe. A urmat Bree din Desperate Housewives (da, da, n-am pornit televizorul, tot în faza seriale pe Vplay mă aflu) care, în fiecare episod, apare cu un coșuleț plin ochi cu brioșe. Apoi, într-o dimineață, să cad de pe scaun când, la birou, a apărut blonda mea preferată (de fapt, acum e roșcată, dar tot blondă va rămâne în istoria omenirii) cu brioșele ei aromate cu Fragolino. Acesta a fost semnalul suprem: vreau și eu brioșele mele!!!
Sunt delicioase, stați numai să se răcească și-mi fac o cafea cu lapte în care să înmoi pufoșeniile până se topesc fulgii de ciocolată din ele... Par lipsită de modestie dacă scriu aici că au ieșit perfecte? Mda, bine, dacă tot bombăniți, atunci bombăniți-mă și pentru supa cu tăieței de casă, și pentru Legumele grădinarului tocmai scoase din cuptor...
Timp de mulți ani eu și gastronomia n-am avut nimic în comun: când eram studentă, mâncam ce-mi trimitea mama, când m-am măritat, am transformat în doi ani un câine pricăjit dar agil într-unul obez și leneș pentru că-l obligam, ca să șterg orice urmă a nepriceperii, să mănânce toate experimentele mele culinare.
Când m-am dezmăritat, raiul pe pământ: în casă nu mai mirosea niciodată a mâncare, citeam în loc să rad morcovi și socializam prin cafenele în loc să supraveghez friptura din cuptor.
Următorii ani, după ce am devenit zână și zmeul consort s-a instalat la castel cu drepturi depline, am gătit rar spre deloc. Atât de obsedat era zmeul de tinerețea și sănătatea veșnică, încât mânca doar popcorn, salată și iaurt. Nu încercați asta acasă, nu funcționează: zmeul nu e nici tânăr, nici sănătos. (sorry, știu că citești, dar nu pot să mă abțin)
Vara aceasta, cu fiecare vizită a lui Baby, am descoperit că-mi place să trebăluiesc pe lângă cuptor, să scot tingirile uitate prin dulapuri, să colecționez condimente și arome și să le combin după chipul și asemănarea mea, nu neapărat după rețete din cărți. Mulțumesc, a fost senzațională! în combinație cu farfuria golită de ultima firimitură de mâncare devenise aproape un afrodiziac pentru mine. L-am iubit pe Baby pentru că-mi mânca sparanghelul tras în unt, fasolea verde crocantă, cartofii copți cu rozmarin, spuma de mango și prăjiturile cu vișine sau zmeură. L-am iubit pentru că era entuziasmat să stea la masă, cu șervetul pe genunchi, nu pe canapea, în fața televizorului. L-am iubit pentru fiecare lumânare pe care nu uita să o aprindă și pentru fiecare pahar pe care mi l-a umplut cu vin bun. Acum, mult după plecarea lui, când pregătesc și mănânc ceva făcut de mine, mă gândesc la Baby. E de bine, dragule, știu că și tu citești...
Azi n-am scris ca să mă laud cu pătrunjelul din ciorbă și cu miezul de nucă din brioșe și nici pentru că mi-ar fi dor de Baby. De fapt, mi-era dor să scriu, apoi să recitesc și să mă bucur că nu simt nevoia altora de a scrie despre traficul înnebunitor din București, despre bătăliile pentru tigăi din supermarket, despre goana după cadouri pentru ăla micu', despre depresii de femeie singură de sărbători, despre mesaje scrise pe cer cu o aplicație Orange, despre frici de viitoare mamă și despre eroii Revoluției.
E zen la castel de sărbători și așa va rămâne.

Crăciun la castel

Brăduț avem, cozonaci am comandat, rețetele de bunătăți pentru masa de Crăciun sunt pregătite, așa că am zis să mă ocup de decorarea castelului puțin. Cam asta am reușit să fac până acum:














Din oră în oră, deschid ușa de la intrare să mai văd o dată coronița, pur și simplu nu mă satur de ele...

In attn. Moș Crăciun

Dragă Moș Crăciun,

Știu că alții ți-au scris deja și sper să nu fie prea târziu ca să mai iei în calcul și scrisoarea mea; ai putea să ții cont, de exemplu, că e ceva vreme de când nu ți-am mai scris și nu ți-am mai cerut una-alta, așa că fă bine și citește cu atenție fiecare rând, nu care cumva să-mi aduci și anul acesta tot ce crezi tu de cuviință și nicidecum ce îmi doresc eu.
Deci în primul și-n primul rând, ai mare grijă la sănătatea alor mei că ai cam flușturit-o anul ăsta, am făcut poteci prin clinici și spitale. Ca să nu mai zic că eu însămi am răcit de două ori!
În al doilea rând, înțeleg că vrei să-mi valorific creativitatea, dar lasă-mă să-mi trag și eu sufletul din când în când; l-o înnobila ea, munca, pe om, dar nu țin morțiș să capăt blazon și titlu.
În al treilea rând, când crezi tu că e cazul să-mi mai trimiți câte un Făt-Frumos să-mi facă niscai curte, asigură-te că nu-mi sapă răzoarele vreun adrenaline junkie (oricât ai zice tu că aduce culoare în viața mea, ține minte că nu voi renunța niciodată la pantofii mei cu toc ca să fac hiking, și nici nu mă voi înfofoli în combinezon de fâș ca să mă dau cu placa pe la 4000 de metri. Repetă după mine: cravată, cămașă băgată în pantaloni, duș zilnic, zzzz vesel sună aparatul de ras, lectură, nu tv, vin, nu bere). Și bagă la cap că nici exemplarul cu nefericirea asumată și pretenții de exclusivitate nu corespunde fișei postului, chiar dacă posedă 190 de centimetri de piele fină și 90 de kilograme de musculatură perfectă. A, și să nu uiți de Taz; nu mai am nervi să-i explic unui orășean că bișonii stau în casă (eventual, pe pernă, în vârful patului), nu afară, într-un cotecior.
În al patrulea rând, să nu-ți treacă prin cap să mai vii la mine sub brad cu vreun diamant că e vai de burta aia a ta mare și rotundă! Te anunț eu când pietrele astea strălucitoare vor însemna pentru mine altceva decât ipocrizie și minciună.
În al cincilea rând, vezi că ai scurtat de tot zilele, parcă trebuiau să aibă 24 de ore. Corolar, parcă nici vara nu mai e așa de lungă cum era odată...
În al șaselea rând, ai putea să nu-mi mai scoți în cale cazuri sociale ca amicele care se declară mature și sigure pe ele doar până când trebuie să probeze declarațiile. Că nu mai vreau să văd cum le tremură picioarele și se simt amenințate în prezența unor femei mai frumoase sau mai amuzante decât ele. Și nici din cele posesive nu-mi mai trimite, vreau să pot să respir și să-mi petrec timpul cu cine doresc, fără să mă aștept apoi la scene de gelozie. Și îți interzic cu desăvârșire să mă mai pricopsești cu psihopate care-mi zâmbesc și-mi vorbesc frumos în timp ce mă înjură copios sub false identități. Dă și tu un pic din mustăți și fă să se întâmple să mă intersectez nu cu dănuțe și cristine, ci cu mai multe raluci, gene, nicoluri sau irine, știu că poți!
Cam atât, nu cred că-ți cer așa mult ținând cont că am mai făcut și fapte bune pe alocuri: am donat bani pentru însănătoșirea lui Bibi și a altora, am contribuit la educația unui copil, am dăruit cărți, am plantat copăcei, am adoptat un cățel și am susținut campaniile de promovare a științei. În plus, nu m-am uitat decât rar la televizor, am mâncat sănătos, am terminat tot ce-am început, am folosit prezervativ, am iubit, am râs, am iertat, am dansat, am dat șanse, am cântat, am admis că am greșit, am acordat încredere, am dăruit tot atât cât am primit, am visat, am plănuit, am trăit.
Ne vedem pe 24, la miezul nopții! Las ușa deschisă, nu te mai chinui să te strecori prin spații înguste, ai și tu o vârstă și nici gabaritul nu-ți permite, asta e: bloc mic, horn pe măsură...
Cu drag,
Zâna

Și-a fost workshopu' de Crăciun...

Am stat ca pe mărăcini toată ziua cu gândul la workshopul de decorațiuni pentru Crăciun de la High Life, astfel încât, atunci când a sosit ora de începere, eram deja obosită și mi-era teamă că mi se va împletici limba în timpul explicațiilor.
Ghici ce?! N-am avut nevoie să explic nimănui nimic, parcă lucrau în atelierul Fairy's Corner de când lumea. E drept că am avut un foarte mic atac de panică în prima jumătate de oră când părea că nimeni nu mai știe cum să folosească un compas, dar odată ce le-am desenat și decupat discurile, fetele s-au pus pe lucru și le mergeau mâinile cu aceeași frecvență cu care le mergeau și gurile.
Nu sunt doar politicoasă, chiar m-a mirat creativitatea fiecăreia dintre ele și știu la cine voi apela dacă voi rămâne vreodată în pană de idei.
Cam așa am petrecut aproape 4 ore:



































Târziu în noapte, zâna și jumătatea ei blondă și-au tras sufletul pe-un pervaz interbelic și-au concluzionat că tare bună treabă mai fac împreună. Chiar dacă au păreri total diferite când e vorba de mașini, bărbați, haine și încredere în oameni...

Ziua 365. AMR 0.

Cât de îndepărtată mi se părea ziua aceasta atunci când m-am apucat de scris, cât de mult îmi doream la un moment dat să se grăbească și să vină naibii mai repede și cât de mirată sunt azi că a sosit, de parcă nu eu am fost cea care a numărat zilele una câte una.

Sigur că voi mai scrie, prea mi-a intrat în rutină ca să mă opresc brusc să vă las să priviți în fiecare zi pe gaura cheii. Întrebarea mea constantă în tot acest timp a fost de ce accesați blogul și-l citiți, la urma urmei nu trăiesc extravagant sau periculos, nu fac dezvăluiri picante, nu scriu chiar tot ce-mi trece prin cap și tot ce mi se petrece prin suflet.
Și voi ați fost răciți și v-ați bucurat măcar un pic că va trebui să stați în pat și să vă uitați la seriale pe net. Și voi vă iubiți animăluțul din casă și vi se pare că e cel mai frumos, cel mai caraghios și cel mai cuminte. Și voi ieșiți sâmbătă seara și a doua zi aveți capul cât o baniță. Și voi ați simțit cum cade cerul când omul cu care împărțiți viața v-a înșelat, mințit sau umilit. Și voi aveți prieteni care v-au dezamăgit. Și voi aveți un serviciu, o casă și niște planuri de viitor. Și voi aveți orgolii de potolit după ce au fost zgândărite. Și voi aveți promisiuni de ținut și visuri de împlinit.

Sau poate tocmai acesta să fie răspunsul, citiți despre mine ca și cum ați citi despre voi și nici măcar nu-mi dau seama dacă asta e de bine sau de rău, un psiholog ar putea să ne edifice.
Unii dintre voi citesc și se regăsesc cu satisfacție, alții se caută cu obstinație și se tem de orice frază mai ambiguă. De câteva ori am scris pentru doar două perechi de ochi având certitudinea că andrisantul primește exact mesajul ce-l aveam de transmis. Pot să-mi imaginez că nu e reconfortant să fii subiect și obiect de dispreț public sau luat la țintă cu ... ceva ce nu e nici pe departe ciocolată belgiană. Tu te scuturi pe haine, eu pe mâini, tu speri să nu citească prea multă lume, eu sunt mulțumită că ți-a fost rușine de tine măcar 3 minute.

Tot ce a contat în tot acest an se află aici, aproape fiecare gând, fiecare moment de panică, fiecare bucurie. Cele mai multe sunt neprețuite, nici măcar nu aș fi avut nevoie să le scriu negru pe alb ca să-mi amintesc de ele.

Taz, Sis, Ralu, Gena și Bogdan, Nicol, Ramona, Ina, Ioana, Lu și Liviu, Cătălin, Camelia & Co, Mădălina, Călin, Iulia, Oana, Lucian, Mihaela, Irina, Raluca și Mihai, Andrada, Florența și Costi, Suflețel, Alex, Marina, Flori și Ovi, Roxana, Simo, Baby, Simona, Ionuț, Alina, Mike. Pentru voi sunt doar niște nume, pentru mine sunt cei care îmi fac fiecare zi atât de specială încât să merite să scriu despre ea. Balastul, cei care n-au primit viză de ședere la castel, a fost aruncat peste bord; sunt lucruri, oameni și întâmplări despre care vorbesc la trecut deja sau nu mai vorbesc deloc.

Dragii zânei, s-a închis taraba, îmi pun desuurile înapoi în sertar. Ne-am cunoscut la o cafea, ne despărțim tot la una, fără zahăr și cu multă spumă de lapte. De Moș Nicolae am găsit în botine exact ce îmi doream mai mult: pace și liniște. Cei care mă plac să ridice mâna, cei care nu, ar face bine să-și ridice standardele.

Pink mood

Aș putea să fiu iar etichetată drept arogantă și egocentristă după această postare, dar e o etichetă pe care mi-am asumat-o acum mult timp și am învățat să trăiesc cu ea. Accesoriile acestea pe care le lucrez nu necesită neapărat mult efort sau multe ore de muncă, ci mai degrabă multe ore de visat cu ochii deschiși, de imaginat, de potrivit în gând culori și răsucit panglici în minte până ajung în sfârșit la acel moment în care spun Aha! și încep să zâmbesc.
Deci când purtați unul din aceste lucrușoare drăguțe, puteți să fiți sigure că sunt gândite de mine și lucrate cu mâinile mele cu mare drag, ca și cum le-aș fi lucrat pentru mine. Cele mai multe sunt unice, pe toate vreau să le păstrez chiar din momentul în care fac ultimul nod la ață, mă despart cu mare greutate de ele, dar mă bucur enorm când vă plac și le purtați.

Ziua 364. AMR 1

Citeam deunăzi pe blogul mamei de Gogo unde fusese ridicată mingea la fileu cu întrebarea Tu, cea de la 10 ani, ai fi mândră de tine, cea de acum?Păi să analizăm: la 10 ani eram o fetiță fericită și voiam să fiu prezentatoare tv sau bibliotecară, aveam genunchii și coatele julite în permanență, eram tunsă castron, îmi doream să pot să mă cațăr și eu ca băieții pe clădirea cinematografului, plănuiam să fug de acasă pentru că ai mei nu înțelegeau că eu aveam nevoie de mult mai multă joacă decât îmi permiteau ei, aveam 2643 de dorințe în fiecare zi, purtam pantaloni scurți, îi făceam mamei harcea-parcea rochia de mireasă, scriam atât de urât încât nici eu nu înțelegeam ce am scris, aveam dimensiunile și greutatea unei vrăbiuțe, uram matematica, citeam tot ce-mi pica în mână și mi se părea că la 30 de ani deja ești cu un picior în groapă căci viața ți s-a cam terminat.
La 36 (cum ar veni, eu scriu de dincolo acum :-) vreau să fiu călătoare prin lume, am în permanență cel puțin două vânătăi sau zgârieturi pe piele, am părul lung, mă mai urc din când în când pe câte un scaun, am dorința să fug de acasă când mă prinde și mă dădăcește papa, am 6458 de dorințe în fiecare zi, port rochii și fuste, ciopârțesc orice bucată de material care îmi ajunge pe masa de lucru, scriu frumos, de obicei cu Times New Roman, am ajuns să am înălțimea unei... egrete, să zicem, și greutatea unei vrăbiuțe, urăsc din tot sufletul meu matematica, excelurile, graficele, n-am uitat nimic din ce-am citit și știu că la 30 de ani viața abia începe.
Am senzația că la 10 ani mi-ar fi plăcut de mine la 36, în fond, schimbarea drastică s-a efectuat doar la coafură și-n garderobă. Iar acum, la 36 îmi promit că-mi va plăcea de mine și la 55, și la 70, și la 101 și mă grăbesc să mă mândresc încă de pe-acum, nu care cumva să uit de asta în caz de Alzheimer. :-)

Ziua 363. AMR 2.

Prieteni noi și prieteni vechi la un loc în Music Club, iată pohta ce-am pohtit. (Bine, am mai pohtit și la șampanie deși am decretat că nu mai beau pentru că-mi dă niște dureri de cap care durează între 2 și 4 zile. De data asta nu știu sigur de la ce m-a durut mai tare capul, de la șampanie sau de la contactul cu zidul când m-am aplecat să-l mângâi pe Taz...).
Mai mulți prieteni noi decât vechi, ce-i drept. Pe ultimii îi număr pe degete, au mai rămas puțini căci am încălecat pe valuri diferite ale vieții. Dacă aș fi credincioasă m-aș ruga să-mi rămână toți la castel ca acum. Dar nu sunt și nu pot decât să sper că nu ne vom înstrăina.
Acum un an nu aș fi crezut că îmi va deveni atât de dragă o femeie cu care am atât de puține în comun. Azi împărțim covrigii și munca. E acolo ori de câte ori am nevoie și sar în pijamale dacă mi-o cere. Mă binedispune chiar și când îi sunt înecate corăbiile și o învăț să folosească frâna de motor când ia viteză.
Acum un an habar n-aveam de conceptul de chimie în on line. Azi vorbesc de 5 ori pe zi cu o femeie pe care am văzut-o prima oară pe bancheta din spate a unui taxi. Nici măcar n-am făcut cunoștință în modul clasic, am început să turuim de parcă ne cunoșteam de când lumea.
Acum un an n-aș fi crezut că o mamă cu trei copii, casă mare, soț, soacră și serviciu mi-ar putea deveni atât de dragă doar citindu-i blogul. Azi lucrăm foarte bine împreună, îi ador copiii minunați și îmi dă motive să am încredere că există familii fericite.
Acum un an credeam că eu nu pot să trăiesc singură într-o casă și că-mi vor țiui urechile de atâta liniște. Azi îmi iubesc cuibul cald și liniștit și îmi vine tare greu să împart aerul din el cu cineva chiar și pentru câteva ore.
Acum un an aș fi șters octombrie din calendare, azi octombrie e la fel de frumos ca mai.
Acum un an n-aș fi avut curaj să plec în lumea largă cu un bărbat pe care l-am cunoscut în avion, azi aș pleca chiar și fără bagaj.
Acum un an nu bănuiam că e posibil ca, pentru aceleași trăsături de personalitate, unii oameni să te iubească, alții să te urască, azi știu sigur.
Acum un an planurile mele erau să-mi împart timpul între Londra iarna și Toscana vara, azi vreau să fiu câte o bucățică din tot: Londra, Toscana, Paris, Scoția, Provence, Zakynthos, Positano, Marrakesh și restul.
Acum un an viața mea era frumoasă în perfecțiunea ei, azi e minunată în imperfecțiunea cu care mă provoacă s-o trăiesc.
Acum un an nu eram alta, doar că nu-mi devenise clar care sunt lucrurile care mă definesc: zborul liber, al meu și-al altora, instinctele perfecte, spiritul rebel și rozul ca senzație, nu ca bucată de carton dintr-un mostrar Pantone.

Ziua 362. AMR 3.

De multe ori mi se spune că sunt tare curajoasă să scriu atât de mult și de personal despre mine însămi fără să mă tem că voi fi judecată de rezidenții permanenți la castel sau de vizitatorii ocazionali.
Nu cred că sunt curajoasă, mă interesează destul cum mă vede lumea din jur deși mă prefac de multe ori că nu-i așa. Prefer să scriu un email decât să pun mâna pe telefon și să verbalizez tot ce am de spus. Mă folosesc de litere ca să exprim ce n-aș putea să rostesc vreodată, ele îmi permit să îmi clarific mie însămi gândurile și să le pun apoi pe hârtie folosindu-mă de o sintaxa emoțională mult mai intimă și mai puternică decât mi-ar permite-o sunetele.
Încă două zile și se fac 365; abia aștept să le printez, să le leg într-o bucată de piele și să recitesc despre anul meu nebun de frumos.
Încă puțin și se încheie probabil cel mai greu din toți anii pe care mi-i aduc aminte, în care am bifat cu totul alte lucruri decât cele pe care le aveam pe listă.
Admit că o perioadă am fost plecată, dar am circumstanțe atenuante: cum să nu vrei să-ți tragi un pic sufletul când descoperi într-o duminică seara că viața ta nu mai e așa cum o știai de dimineață pentru că bărbatul tău pur și simplu s-a plictisit să facă parte din ea? Luni îl uram din toate puterile, miercuri îl iubeam din nou și credeam că pot să-l iert, sâmbătă îl alungam din orice gând, duminică mi se făcea iar dor de el și tot așa am ținut-o luni bune. Apoi, deodată, mi-am dat seama că nu după el tânjeam, ci după cel care credeam eu că e. Și m-am domolit, m-am întors în viața mea cu lecția învățată: dragostea nu se întinde pe pâine cu fluturi ce se zbat haotic în stomac, explozii de vulcani în minte și cutremure ale pământului de sub picioare. Nu se rostește, nu se cântă și nu se scrie în toate limbile pământului pe orice bucățică de hârtie. Dragostea e ceea ce rămâne după ce ai fost îndrăgostit, ceea ce simți după ce nebunia temporară a ars. E o artă sau un accident fericit, ceva ce puțini ajung să trăiască, fie pentru că nu au talent, fie pentru că sunt prea prudenți și trec puțin pe lângă.
Și-acum, că am clarificat asta, să ne mișcăm mai cu talent în orice direcție va vrea viața să ne ducă...