Ziua 265. AMR 100.

Vai ce rău a picat sărbătorirea ultimelor 100 de zile rămase! Am din ce în ce mai des zile ca aceasta în care sunt plină de iubire și gânduri bune, vorba ceea: I love everybody! Some I love to avoid and others I'd love to punch in the face.
Nu știu și nici nu mă interesează dacă e vorba de oboseală, caniculă, hormoni, toane, dar suport din ce în ce mai greu:
1. oamenii care vorbesc mult, oamenii care vorbesc prost, oamenii care vorbesc
2. televizorul, digeii tâmpiței de la radio
3. echipa Academia Cațavencu împrăștiată acum în Cațavencii și Kamikaze
4. telefonul când sună, telefonul când nu sună.
5. ziua lungă, noaptea scurtă
6. zânomobilul murdar ca un coteț
7. oamenii calmi când eu sunt cu nervii praștie
8. emailurile agramate
9. veștile proaste, saloanele de spital
10. câinii care nu-și țin proprietarii în lesă și invers
11. motocicletele turate degeaba când stau pe loc
12. blugii
13. bărbații peste 40 de ani încălțați în converși
14. femeile supraponderale de la saloanele de înfrumusețare
15. atingerile fizice pe care nu le inițiez eu
16. fotografiile proaste, neclare, încadrate greșit, anoste puse la mare cinste pe Facebook
Vreau un clopot maaaaare, mare sub care să stau doar eu. Și Taz, dar treaba lui, să se descurce singur cu pipi și alte activități de gen, eu nu mai ies o vreme. Accept doar vizite anunțate și curieri care-mi livrează flori, pizza și vești bune.
Nu se poate clopot? Da' un buton miiiic, mic cu comanda Ignore se poate? Nu? Nu încă? Eh... Am încercat și eu...

Ziua 264. AMR 101.

Atâția ani am fost convinsă că nu pot respira fără Olynth, aveam câte un dozator peste tot: în geantă, în mașină, la atelier, pe noptieră. Turbam dacă rămâneam fără el și încercam să-mi amintesc dacă am respirat vreodată fără ajutorul lui. Speram în secret că poate substanța lui activă, xylometazolina, nu e nocivă, dar știam sigur că e, ca oricare dintre substanțele chimice de care se abuzează. Mă gândeam cu groază că voi ajunge să am nevoie de intervenție chirurgicală și n-aveam în fața ochilor decât niște tampoane imense înfipte în nări până în sinusuri.
Acum o lună și jumătate, am zis De azi nu mai vreau să fiu dependentă de nimic! Două zile și noaptea dintre ele au fost cumplit de grele, dar suficiente să-mi dau seama că nu am nevoie să pufăi ceva în nas ca să pot respira. Da, îmi mai simt nările înfundate când nu mă hidratez sau când mă expun mai multe ore la aerul condiționat, dar nici măcar o dată nu am mai întins mână după flaconul cu Olynth deși s-a aflat în tot acest timp pe noptieră. Chiar lângă fotografia înrămată a zânei în brațele cuiva care pentru ea a însemnat mereu o prioritate, dar pentru care ea s-a dovedit a fi doar o opțiune.
Olynthul a ajuns azi la coșul de gunoi, fotografia în albumul pe care nu-l răsfoiesc niciodată.

Ziua 263. AMR 102.

Eu tot zic de mai bine de jumătate de an că e bine să fii zână, crede cineva că altfel m-aș fi bucurat de minunățiile acestea cu care m-au surprins Zâna Organizării și Zâna Mâțâită?
Totul a început cu uleiul de argan de acum câteva săptămâni despre care nu pot să spun decât că e noua dragoste a pielii mele: niciuna din cremele pe care le-am folosit vreodată nu se compară cu el. Da, nu te transformă în Angelina Jolie, dar lasă pielea mai moale și mai fină decât a unui bebeluș. Între timp am adăugat pe policioara de la baie și ulei de avocado, ulei de semințe de struguri, unt de shea și, de azi, ulei de portocală, săpun cu scorțișoară, săpun cu tot felul de ierburi așa că, am, n-am treabă, deschid mereu dulăpiorul să le admir înșirate frumos. (Ptiu, m-am molipsit de diminutivită, cred că știu de la cine mi se trage. :-)
Zânele acestea de care vă povestesc sunt niște fete minunate, tinere, frumoase și deștepte pe care eu le-am cunoscut prin virtual-puteți să mă bateți că nu-mi mai aduc aminte cum s-a întâmplat să ne găsim- și care mi-au intrat la suflet cât ai zice "zână".
Faceți-le o vizită pe bloguri, chiar au ceva de spus, scriu corect și frumos românește (condiția numărul 1 ca un blog să intre în atenția mea) și sunt proaspete și zglobii ca niște veverițe.

Ziua 262. AMR 103

Botez Irina Maria

Paul spune:
iulie 10, 2011 la 11:09 am
Prin munca dvs, m-ati facut sa ma simt fericit, va multumesc

Ziua 261. AMR 104.

l
Hahahahahaha, încă îmi mai șterg lacrimile de râs citind despre întâmplări penibile prin care au trecut unul și altul pe blogul prințesei. Unele povești sunt savuroase de-a dreptul și aproape că poți simți jena autorului, brrr...ce groază am de astfel de momente când nu ai vrea decât să se deschidă pământul și să te înghită!
Da' și prințesa asta e o figură, nu știu cum face, dar scoate ce-i mai rău din oameni, așa că m-au mâncat degetele să povestesc întâmplări pe care altfel nu le povestesc decât rar și doar câtorva dintre cunoscuți.
Cea mai veche pe care mi-o amintesc este la o ședință UTC, înainte de Revoluție, unde, ca reprezentant de seamă al tineretului comunist, am fost invitată să țin un discurs de Ziua Femeii. Am început cu aplomb și după trei fraze m-am trezit zicând, în loc de "ziua mamelor", "ziua mamelelor". Toată sala populată cu somitățile orașului era în delir, eu îmi continuam discursul cu urechile roșii ca sfecla, fără să mai îndrăznesc să-mi ridic ochii din fițuici. Nu-mi venea nici să râd, nici să plâng, nu doream decât să termin mai repede și să fug acasă la mama. Și de-atunci am terminat-o cu vorbitul în public, mamelele acelea mă urmăresc de 20 de ani fără să dea vreun semn că mă vor slăbi vreodată.
La câțiva ani distanță, prin anul doi de facultate, urcam treptele spre etajul 6 unde se țineau cursurile (ale nabii lifturi funcționau cam două ore pe săptămână!!!) și eram mândră tare de fusta mea cea nouă, bleumarin cu alb și cu niște flori mari roșii, lungă până-n pământ, pe care o ridicam delicat când pășeam.
Cine mă știe cunoaște că eu calc de felul meu așa... foarte mândră și-nțepată, să fiu sigură că, dacă se uită cineva la mine, are ce să vadă. Colegi în fața mea, colegi în spate, hlizeală, zumzet, urcam cu mare spor treptele că deh, eram tânără și vânjoasă, nu ca acum când scot limba și am nevoie de perfuzii dacă urc două etaje.
Și cum urcam eu, zâna zânelor, a zorilor și-a tuturor florilor, nu știu cum am călcat pe marginea fustei de-am tras-o până la genunchi și am rămas în chiloți, spre deliciul tuturor celor care îmi urmau. Și apoi și spre deliciul celor aflați în fața mea că am tras un țipăt de s-au întors toți deodată.
Țin minte perechea aia de chiloți câte zile-oi avea: tanga roșii și miiici- mititei, abia dacă se vedeau din ...în fine, de unde stau tanga în mod obișnuit.
Și încă una tot cu trepte, la metrou la Unirii, coboram, eram cam obosită, era cald, mi s-au împleticit picioarele și am căzut, dar în cădere m-am apucat de ce mi-a apărut în fața ochilor: blugii unui tip care urca! M-am trezit în genunchi, cu fața în șlițul lui și cu degetele contorsionate pe cureaua bietului băiat. În 3 secunde mimica lui a trecut de la una surprinsă la una teribil de amuzată și mi-a zis zâmbind: "Ee, nici chiar așa în văzul lumii..." A fost finuț, m-a ridicat, m-a scuturat de coji de semințe și s-a asigurat că sunt capabilă să cobor restul treptelor fără să mai testez rezistența nădragilor cuiva.
Și ultima, în holul hotelului Hilton, unde lucram când am terminat facultatea. Țop-țop-țop spre recepție, cu fustița mea galbenă și scurtă, cu pantofiorii cu toc, cum mă știți, cu pletele în vânt, gureșă ca o vrăbiuță, la o oră la care aproape toți colegii erau prezenți pentru că se schimbau turele. Am simțit doar cum îmi fuge pământul de sub picioare, răceala pardoselii de marmură sub fund și toate privirile îndreptate spre mine. O săptămână am auzit toate glumele posibile despre felul în care arătam stând în fund și clipind ca o păpușă, întâi nedumerită, apoi jenată și-n final panicată.
Au trecut mulți ani de la toate întâmplările, între timp am devenit și mai atentă la felul în care mă mișc în spațiu și am reușit să-mi domolesc iuțeala din sânge, să-mi încetinesc mișcările și să par o femeie calmă și relaxată. Rareori mai las poalele unei fuste să mi se încurce printre picioare, nu mă mai grăbesc când merg pe tocuri, nu mai port fuste scurte și nu mai circul cu metroul. Mda, și nici nu mai port tanga. Pentru orice eventualitate.

Ziua 260. AMR 105

Numai mie mi se putea întâmpla să fiu convinsă că prințul vieții mele este cineva și să descopăr întâmplător că este altcineva!!!
Dragul meu Taz e Shih-Tzu și au trebuit să treacă mai bine de trei luni ca să aflu și eu. Cică Shih-Tzu înseamnă leu în chineză, rroarrrrr!
Prințul arăta așa la sfârșitul lui februarie, când a ajuns la castel:


Arată așa azi:


Și ar arăta așa peste alte trei luni, dacă îi las părul să crească:


Am aruncat un ochi în enciclopedia câinilor de rasă și am aflat că leul Taz e un câine robust (mmm, mie-mi spuneți?!? Mereu iese învingător când ne luptăm pentru mingea de cauciuc), cu nas mic și turtit și trufa neagră (da, măslina aia pe care și-o bagă peste tot se numește trufă!), a fost creat pentru a fi un animal de companie si nimic altceva (adică un fel de desene animate cum ar veni), e cel mai puțin delicat dintre rasele „de jucărie” (nah, ce-am zis eu? Bălănel și Miaunel scrie pe fruntea lui!), este un câine de pază vigilent, căruia îi place să latre (da, dom'le, așa e, face clăbuci lătrând la trecători, porumbei, curieri, pizza boys, câini din televizor), nu se dresează pentru a efectua activități și se descurcă cel mai bine în a fi un animăluț de casă afectuos (daaaaaa, nu-l văd aducându-mi ziarul în gură și nu poate sta zece minute fără să cerșească un pupic sau o mângâiere), năpârlește puțin sau aproape deloc (pfeeeee, asta da calitate!), are tendința de a fornăi și a sforăi (neeah, nu-i adevărat! Prințul nu sforăie neam! În schimb scâncește și aleargă în somn.), are sensibilități de natură medicală la ochi, urechi și rinichi. În plus, îl cam doare în fund când îl cert sau încerc să-l disciplinez.
Îhîm, am Shih-Tzu. Leu cum ar veni.

PS N-o să-mi umilesc niciodată leul legându-i moțul cu o fundă roșie, îi voi pune una lila.

Ziua 255. AMR 110

Am fost odată scorpie. Nu eram mult diferită de cea care sunt acum, dar cel pe pieptul căruia îmi odihneam seara capul nu considera că-mi mângâie drăgăstos pletele moi, ci șerpii din păr, dacă se poate așa ceva!!! Ceea ce am suportat cu stoicism o perioadă până când am bătut din picior și am zis: "De azi sunt Gloria!" Și-am tot fost Gloria până într-o toamnă când, peste noapte, am devenit zână.
Despre Pieptos poate îmi va veni vreodată să povestesc, despre zână tot zic în fiecare zi, dar Gloria asta, dom'le, era...cum să zic cât mai plastic...o murătură autistă cu voia ei: nu-i păsa, nu o interesa, nu se plângea.
Zilele astea m-am simțit din nou Gloria căci nu-mi pasă, nu mă interesează, nu mă doare când mă tai ca azi dimineață când mi-am apăsat cu putere ghilotina peste degetul mare și apoi m-am uitat cum curge sângele în lavoar.
Mă doare la bascheți că Băsescu l-a ofensat pe Regele Mihai, că au fost salvați caii de la Letea, că BOR își continuă planurile de construcție a catedralei de neam prost, că se mai anunță din când în când câte un sfârșit al lumii, că primăria nu mi-a aprobat nici după un an cererea de montare a pubelelor pentru selectarea gunoiului (pfuai! ce mi-am mai terorizat musafirii pe când nu locuiam în România și cum îi vegheam cu ochi de vultur ca nu cumva să nu arunce căpăcelul de la iaurt într-un anume sac, folia de aluminiu în altul și borcanul în altul).
Aud, văd, citesc, zâmbesc sau mă încrunt o secundă după care apăs Erase și rămân cu zen-ul meu mic și egoist: mie mi-e bine, nu mă deranjează că lumea e făcută din proști și deștepți, diseară mă întâlnesc cu x la cină, poate ajung mâine în piață să iau niște cireșe, în august plec în vacanță, mama are mâine programare la analize, ar trebui să mă tund puțin, mâine trebuie să predau și trusoul cu violete, o fi gata? Gânduri mărunte care mă lasă să dorm bine noaptea și sa visez dacă nu frumos, măcar fără sare și piper.
Râd de o prietenă care mi se plânge că are coșmaruri repetitive, că simte în somn o greutate pe piept, că trebuie să doarmă cu lumina aprinsă. N-ar trebui să râd, nu? Și nici să îi spun "Fugi de-aici cu prostiile tale!"
Nu mai am răbdare să fiu o prietenă bună pentru că sunt foarte ocupată să-mi fiu doar mie prietenă, să-mi zic o vorbă bună, să mă fac să râd, să-mi ridic moralul și să petrec timp doar cu mine. Cu mine mă port foarte frumos, mă răsfăț, mă aplaud, mă dojenesc cu blândețe când calc în străchini, mai am puțin și mă pup singură pe creștet!
Trebuie să mă decid repede dacă îmi place Gloria și-o păstrez. O fi ea egoistă și superficială, dar măcar nu o doare nimic, niciodată.