Ziua 215. AMR 150

N-am mai fost niciodată la o înmormântare și n-am văzut niciodată un om mort până azi.
Nu e nici frumos, nici bun și nici interesant, e doar o constatare pe care am făcut-o când stăteam în biserică, alături de prietena mea care-și îngropa tatăl. N-am văzut-o niciodată altfel decât elegantă ca scoasă din cutie, zâmbitoare, volubilă. Azi era la fel de frumoasă și de elegantă ca întotdeauna, dar vocea îi tremura iar ochii îi scânteiau în lacrimi. Negrul ca tăciunele al hainelor ei de azi era altfel decât negrul rochițelor de cocktail din garderoba-i imensă și altfel decât negrul spre care mă îndrept invariabil când intru într-un magazin de haine.
Nu am văzut niciodată mai multă tristețe pe chipul cuiva, mă durea s-o privesc așa cum mă durea să mă gândesc cum ar fi fost dacă între scândurile acelea de lemn scump s-ar fi aflat cineva drag mie și îmi venea să-mi trag palme că nu sunt în stare să mă mișc, să o consolez, să-i aduc puțin confort, să dau din baghetă și să fac să se întâmple lucruri imposibile: să cânt, să dansez ca o balerină, să defilez ca pe catwalk, să-i dăruiesc un birou mare și luminos numai pentru ea, să-i recuperez obiectul de artă furat. N-am putut decât să o îmbrățișez și să rostesc niște vorbe pe care le-a auzit de la toți cei aflați prin preajmă...
A fost unul din acele momente care te fac să te întrebi la ce e bună toată zbaterea de a trăi frumos când cineva, ceva sau viața, în general, îți oferă câte o mostră de cruzime pe care n-ai solicitat-o și nu o poți refuza, dar care îți face ordine în priorități. Și-atunci, pui mâna pe telefon și formezi singurul număr la care încă mai poți să spui: "Ce faci, mami?"

Ziua 214. AMR 151.

Cineva m-a așteptat cu masa pusă, cu lumânări, și vin, și flori în vază, atât de frumoase și de vesele încât cu greu m-am abținut să le iau acasă.
Dacă eram zână rea, ziceam că mâncarea ar fi avut nevoie de ceva mai multă sare și o țâră de piper în plus, dar cum sunt o biată zână bună, zic doar că și conversația ar fi putut beneficia de ceva mai multe condimente.:-P
Cică e rândul meu...trebuie să merg la piață și la supermarket, să scot șorțul de pe unde-o fi înghesuit, să ascut cuțitele și să verific dacă n-a ruginit robotul de bucătărie. Văleu, ce de trebi! Mai bine mă dau lovită. Că, dacă mai ascult două ore povești cu chefuri și prieteni din adolescență, mă sinucid în chinuri groaznice.

Ziua 213. AMR 152.

Într-o dimineață mi s-a făcut dor de Olguța, Monica și Dănuț. Din senin, nu știu ce m-a apucat: am simțit că nu mai am liniște dacă nu recitesc imediat "La Medeleni". Cum nu le aveam printre cărțile din bibliotecă, le-am comandat de la elefant.ro. Nu am realizat de ce au prețul mai mult decât rezonabil până când nu am văzut că sunt pline de greșeli gramaticale flagrante.
Dincolo de corectura execrabilă, dacă poți depăși gustul de măslină crudă pe care îl lasă pe cerul gurii indolența editorului, e o lectură reconfortantă: n-am mai lăsat primul volum din mână toată seara și m-au prins zorii citind. E multă vreme de când nu m-am mai simțit așa bine în patul meu, cu Taz cuibărit la picioare, cu mintea eliberată de comenzi, termene de livrare, combinații de culori și dileme de tipul calc sau carton de 150.

Ziua 212. AMR 153.

Ți-aduci aminte de mine? Obișnuiai să zâmbești când mă vedeai, să mă îmbrățișezi fără vreun motiv anume și să mă săruți pe fiecare centimetru de piele de pe față și de pe gât în timp ce eu stăteam cuminte și așteptam să treacă furtuna. Îți scriu pentru că știu că citești și-am să-ți mai scriu. Nu pentru că mi-e dor, nu mi-e, nu-mi permit, n-am timp. Îți scriu pentru că mai devreme n-am putut desface dopul unei sticle, iar tu n-ai fost lângă mine să mă ajuți. Și îmi venea să plâng de ciudă și de sete.
Să știi că îmbrac două perne. Pe a ta se odihnesc seara laptopul sau cartea. Câteodată Taz, l-ai boscorodi dacă l-ai vedea. Eu însămi îl boscorodesc, dar nu cu foarte mare convingere.
Iartă-mă că te dădăcesc dar știu ce stângaci și neajutorat ești când e vorba de treburile casnice. Și mă enervezi că îți cumperi haine fără să fiu eu de față ca să-mi ceri părerea. Și că mănânci, dormi, mergi la serviciu, citești, te gândești, respiri fără mine prin preajmă.
Ar trebui să plâng și să îmi fie dor. Dar nu-mi permit și nu am timp.

Ziua 211. AMR 154.

Într-una din zilele trecute trăgeam concluzia că paradisul sunt ceilalți.
Azi mergeam eu așa și cugetam când îl plimbam pe Taz de sub umbrelă (cugetam doar pentru că nu puteam să-mi golesc mintea și să casc gura la case și jardiniere pentru că mă ploua pe față) și îmi ziceam că și iadul e tot responsabilitatea celorlalți. Bineînțeles că trebuia ca Sartre să descopere chestia asta înaintea mea, bine că e el deștept!
Parcă o văd pe Oana zâmbind înțelept și ridicând arătătorul: "Acceptă-i pe oameni așa cum sunt!" Bine, bine și eu aspir tot la înălțătorul sentiment de înțelepciune supremă de a-i lua pe semenii mei așa cum i-a lăsat Big Bangul. Chestia asta îmi iese când am de-a face cu vecina bunicii mele dintr-un sat de lângă Caracal sau cu funcționarul din instituțiile de stat.
Când am de-a face cu...un suflet, să-i zicem, cu aceeași educație ca și mine, același grad de instruire, IQ similar sau mai mare și cu același start în lumea asta mare și când îl văd cum se înghesuie în masa de oameni obișnuiți, uneori mediocri, așteptând să i se întâmple ce îi e scris în frunte, îmi pierd răbdarea și zic. Și nu mai tac decât atunci când sufletu' respectiv se îmbufnează. Și atunci îmi pare rău că am zis dar îmi dau seama că mi-ar fi părut și mai rău să nu spun cum văd eu lucrurile din moment ce sufletu' respectiv tocmai mi-a declarat că îmi admiră atitudinea și felul de-a fi.
Și eu, și sufletu' avem expectații nerealiste și ne vom lua porția de palme peste față de la viață așa cum e ea. Singura diferență între mine și sufletu' este că eu deschid ușa larg, nu o țin întredeschisă și declar încă de la început că am standarde și nu le cobor. Îi tot repet că are nevoie de scară ca să le atingă, dar sufletu' consideră că e suficient să se ridice pe vârfuri. Măcar dacă s-ar retrage să-și ia ceva elan, dar nuuu, el se încăpățânează să sară de pe loc.
Până la un punct, jocul lui de glezne a fost amuzant, însă începe să devină pierdere de vreme și prefer să citesc reviste glossy decât să socializez cu un suflet oarecare. Acum citesc Tabu. Am cumparat-o pe la începutul lui aprilie. În caz că mă plictisesc la Larnaca.

Burberry strikes again.

Trusou botez Alexander


























Accesorii, decoratiuni botez. Trusou pentru botez. Lumanare botez.

Ziua 210. AMR 155.

Adunarea s-a strigat,
Zânele s-au conformat,
Publika ne-a fermecat,
Până-n zori am fi dansat.


























Nu aș fi avut nevoie de postarea fotografiilor ca să-mi aduc aminte de seara aceasta din Tribute. Sentimentul că eram exact acolo unde aș fi vrut să fiu, cu toți cei cu care aș fi vrut să fiu va tropăi multă vreme pe la mine prin suflet. Era o vreme când sentimentul apărea atât de des încât nici nu-l mai luam în seamă, apoi a dispărut brusc și complet. Până sâmbătă seara, când l-am regăsit tremurând încă de pe când îmbrăcam fusta cu flori fucsia.


*** Această postare este fără număr-umăr-măr, dedicație-cație-ție specială-cială-ală de la zâna bună-bună-ună celor cărora li se pare exagerat să ieși sâmbătă seara la dans și să cinezi în oraș în seara următoare, celor care petrec serile una după alta doar cu televizorul și-o cană de ceai, celor care-și imaginează că ne întoarcem dimineața acasă cu rochiile rupte din cauza dansurilor provocatoare și cu mințile vraiște din cauza alcoolului, celor care vorbesc singuri pe facebook, celor care trăiesc doar uitându-se la fotografiile altora! Enjoy!