Într-una din zilele trecute trăgeam concluzia că paradisul sunt ceilalți.
Azi mergeam eu așa și cugetam când îl plimbam pe Taz de sub umbrelă (cugetam doar pentru că nu puteam să-mi golesc mintea și să casc gura la case și jardiniere pentru că mă ploua pe față) și îmi ziceam că și iadul e tot responsabilitatea celorlalți. Bineînțeles că trebuia ca Sartre să descopere chestia asta înaintea mea, bine că e el deștept!
Parcă o văd pe Oana zâmbind înțelept și ridicând arătătorul: "Acceptă-i pe oameni așa cum sunt!" Bine, bine și eu aspir tot la înălțătorul sentiment de înțelepciune supremă de a-i lua pe semenii mei așa cum i-a lăsat Big Bangul. Chestia asta îmi iese când am de-a face cu vecina bunicii mele dintr-un sat de lângă Caracal sau cu funcționarul din instituțiile de stat.
Când am de-a face cu...un suflet, să-i zicem, cu aceeași educație ca și mine, același grad de instruire, IQ similar sau mai mare și cu același start în lumea asta mare și când îl văd cum se înghesuie în masa de oameni obișnuiți, uneori mediocri, așteptând să i se întâmple ce îi e scris în frunte, îmi pierd răbdarea și zic. Și nu mai tac decât atunci când sufletu' respectiv se îmbufnează. Și atunci îmi pare rău că am zis dar îmi dau seama că mi-ar fi părut și mai rău să nu spun cum văd eu lucrurile din moment ce sufletu' respectiv tocmai mi-a declarat că îmi admiră atitudinea și felul de-a fi.
Și eu, și sufletu' avem expectații nerealiste și ne vom lua porția de palme peste față de la viață așa cum e ea. Singura diferență între mine și sufletu' este că eu deschid ușa larg, nu o țin întredeschisă și declar încă de la început că am standarde și nu le cobor. Îi tot repet că are nevoie de scară ca să le atingă, dar sufletu' consideră că e suficient să se ridice pe vârfuri. Măcar dacă s-ar retrage să-și ia ceva elan, dar nuuu, el se încăpățânează să sară de pe loc.
Până la un punct, jocul lui de glezne a fost amuzant, însă începe să devină pierdere de vreme și prefer să citesc reviste glossy decât să socializez cu un suflet oarecare. Acum citesc Tabu. Am cumparat-o pe la începutul lui aprilie. În caz că mă plictisesc la Larnaca.
Cu cine te tot certi atita, cine nu-ti da pace?:) of of of
RăspundețiȘtergereDa, mai, Zanule, dar ce te faci cand uiti scara acasa? Ar fi o intrebare. :)
RăspundețiȘtergereNu mă cert, Inuca, încerc să fac lucrurile cât mai clare ca să nu mai piardă sufletele vremea pe lângă mine :-)
RăspundețiȘtergere@Habarnam. Scara nu e umbrelă să o uiți acasă sau în taxi: o ai sau n-o ai. Între ele e doar bănuiala ta că poți fără ea. Ceea ce nu pot accepta. :-)
RăspundețiȘtergere