Ziua 215. AMR 150

N-am mai fost niciodată la o înmormântare și n-am văzut niciodată un om mort până azi.
Nu e nici frumos, nici bun și nici interesant, e doar o constatare pe care am făcut-o când stăteam în biserică, alături de prietena mea care-și îngropa tatăl. N-am văzut-o niciodată altfel decât elegantă ca scoasă din cutie, zâmbitoare, volubilă. Azi era la fel de frumoasă și de elegantă ca întotdeauna, dar vocea îi tremura iar ochii îi scânteiau în lacrimi. Negrul ca tăciunele al hainelor ei de azi era altfel decât negrul rochițelor de cocktail din garderoba-i imensă și altfel decât negrul spre care mă îndrept invariabil când intru într-un magazin de haine.
Nu am văzut niciodată mai multă tristețe pe chipul cuiva, mă durea s-o privesc așa cum mă durea să mă gândesc cum ar fi fost dacă între scândurile acelea de lemn scump s-ar fi aflat cineva drag mie și îmi venea să-mi trag palme că nu sunt în stare să mă mișc, să o consolez, să-i aduc puțin confort, să dau din baghetă și să fac să se întâmple lucruri imposibile: să cânt, să dansez ca o balerină, să defilez ca pe catwalk, să-i dăruiesc un birou mare și luminos numai pentru ea, să-i recuperez obiectul de artă furat. N-am putut decât să o îmbrățișez și să rostesc niște vorbe pe care le-a auzit de la toți cei aflați prin preajmă...
A fost unul din acele momente care te fac să te întrebi la ce e bună toată zbaterea de a trăi frumos când cineva, ceva sau viața, în general, îți oferă câte o mostră de cruzime pe care n-ai solicitat-o și nu o poți refuza, dar care îți face ordine în priorități. Și-atunci, pui mâna pe telefon și formezi singurul număr la care încă mai poți să spui: "Ce faci, mami?"