Vara mea

N-am mai scris de-o veșnicie.
Nu e că n-am timp. Că găsesc, chiar dacă și cel mai cârcotaș dintre criticii din viața mea poate să confirme că muncesc ca o sclavă la trestia de zahăr.
Sau că n-aș mai avea nimic de spus. Eu, să nu găsesc povești și vorbe să le spun, e greu de crezut.
Și nici n-am devenit brusc secretoasă, am tolba plină și vine ea vremea să o golesc.
Mi-am dat seama într-o marți, pe la prânz, că am nevoie de o mare schimbare și de atunci și până mi-a devenit clar în ce constă ea, nu mi-am mai găsit liniștea. Câte gânduri și răzgânduri mi s-au mai petrecut pe sub plete până s-a făcut lumină!
De distanță am nevoie. Cam vreo 1929 de kilometri așa...