Fă rai din ce ai

Exact când și ultimul ac de brad și orice urmă de glitter vor fi dispărut din atelier, începe un nou sezon de nunți, botezuri și alte evenimente private sau corporate.

De ani buni stau cuminte pe canapeaua mea și ascult câte mii de lei a costat rochia, cât e comisionul wedding planneriței, câte mii de euro solicită formația, fotograful, hambarul sau grădina în care are loc evenimentul, DJ-ul, firma de catering și taica părintele de la biserică, pentru ca, la final, să aud:

-Florile nu sunt atât de importante, deci nu vrem să dăm mulți bani pe ele.

-Păi dacă sunt atât de puțin importante, de ce vă mai bateți capul cu ele? Puteți pune în mijlocul meselor, în loc de flori, niște sticle de Coca Cola, Fanta și Sprite; sunt colorate, mari… Sau vă puteți face buchetul, lumânările, butonierele, coronițele din flori de plastic, mă rog, mai nou din hârtie. Handmaded! Sau vă poate face niște gașpouri din crizanteme  cu puțină gypsophila orice florăreasă de la colț de stradă. Și dacă sunt atât de puțin importante, de ce se ceartă dimineața pe ele bunicile cu mătușile, soacra mare cu soacra mica și prietenele cu vecinele?

-Aaa, păi nu. Că noi vrem flori naturale și vrem să fie frumoase spectaculoase. Am avea nevoie la intrarea în biserică, pe pernuța de verighete, pentru domnișoarele de onoare, la gâtul lui Cookie, câinele nostru, mmuah, mmuah, ia să vă arăt ce drăguț e… așa, flori pe o arcadă, pe mese, la prezidiu, pe masa de deserturi și la photo corner. Aa, și la toalete. Aaa, și buchet de mireasă ca al lui Kate Middleton și ca al lui Kim Kardashian pentru nașa. Dar să nu ne coste prea mult. Că oricum după câteva zile se ofilesc și le aruncăm…

-Păi, după logica asta, nimic palpabil nu rămâne după nuntă. Muzica o auziți atunci și se duce, fața de masă pe care ați închiriat-o cu 10 euro pleacă la furnizor, fotograful vă dă albumul în septembrie, deși voi ați chiuit și dănțuit în mai, restaurantul de fițe rămâne pe loc, mâncarea, tortul și băutura, pardon my French, ajung la wc chiar din noaptea nunții dacă aveți o digestie bună. Deci florile mele sunt singurele cu care puteți să plecați dimineața acasă. Ba, mai mult, vă mai bucurați de ele câteva zile pentru că eu chiar folosesc flori proaspete…

…

Pun puncte de suspensie pentru că nu aș ști să spun ce replică urmează. Pentru că acesta a fost doar un dialog imaginar. Pentru că eu nu-mi apăr niciodată obiectul muncii și pasiunea totodată. Zâmbesc, probabil puțin nervoasă, dar rămân politicoasă și mă apuc de treabă. Cam așa am devenit expertă în a face din rahat bici, pardon my French din nou, și cred că asta ar trebui să scriu pe următoarele mele cărți de vizită, sub nume. Cam așa am învățat tot ce știu și doar cu exercițiul ăsta mi-am dezvoltat abilitatea de a găsi soluții rapide și puțin costisitoare.

Doar că am obosit să fac “rai din ce ai” pentru alții, în timp ce eu aștept cam de multișor în purgatoriu, cu senzația, după 16-28 de ore de muncă neîntreruptă, că am ajuns deja în iad.

Nu mai știu dacă jobul meu e viața mea sau viața mea e jobul meu, cert e că nu-mi mai sună bine deloc, așa că, dragă 2018, nu te cunosc, nu mă cunoști, dar dacă tot ne petrecem următoarele 12 luni împreună, trebuie să știi că vor fi ceva schimbări pe aici.

Cuibul de la mare

 Marea am găsit-o cum o știam. Am tras-o adânc în plămâni, am închis-o în ochi și în urechi ca să-mi ajungă până data viitoare, deși, de fiecare dată am senzația că nu am plămânii, ochii și urechile suficient de încăpătoare pentru câtă nevoie am de ea. I-am stat pe mal, cu fundul pe scoicile sparte, atingând-o doar cu degetele de la picioare și i-am spus din ochi câte s-au întâmplat de anul trecut.  
-Nu, nu m-am mai văzut cu Ștefan, dar încă mai știu unde să mă uit după Lebăda pe cer și o caut de câte ori mă uit la stele. Și mă uit des. În fiecare seară. Și el la fel. Așa zice.
-Și atunci de ce v-ați oprit?
- Nu știu de ce ne-am oprit. Adică știu, era născut mult prea devreme. 
-Tu, fată, unul prea devreme, altul prea târziu... O să-l recunoști pe cel născut la timpul potrivit?
-Nu știu, mare, nu mai știu...
-E cam vraiște în capul tău, așa-i? Ce să-ți dau? Cum să te alin? Ia niște valuri, ia un delfin, ia un zmeu de jucărie. Ia macii ăștia, și delphinium, și spice. Ia și puii ăștia de lipoveni care au atât de puține.

Doar un gând ca o părere

Am fost pe la bunica.
În afară de crângul de salcâmi crescut lângă casă, pare că nimic nu s-a schimbat de când petreceam bună parte din vacanța de vară la ea: ardeii roșii de ciușcă tot înșirați pe sfoară și puși la uscat, ostropelul de pui tot iute, colbul tot pe drum, fântâna tot inscripționată de bunicul doar cu prenumele verișorilor mei, amândoi băieți, muștele tot multe și enervante, lubenițele tot dulci, porțile tot larg deschise cu ore bune înainte să ajungem.
-Buni, ce haine ți-ai mai cumpărat pentru înmormântare? Avem același dialog în fiecare an și același ritual: mergem în odăile bune, îmi arată tot și îmi explică ce să fac cu ele când o veni vremea. De 37 de ani, de când a murit bunicul, ea se pregătește să-l reîntâlnească și își adună cele de trebuință. Prosoape, batiste, ciorapi, baticuri, cămăși, pe care la câțiva ani le schimbă pentru că "se demodează".
-Aoleu, fată, fată, nu știu ce să mai zic că mi-au rămas și mici..., îmi răspunde uitându-se undeva peste capul meu. Răspunsul ăsta nu face parte din ritual, nu-l recunosc. Și nici privirea pierdută. Nici nu știu dacă a răspuns întrebării mele sau alteia din capul ei. Dar râd cu poftă, pentru că încă mă mai pot bucura că vin la bunica.

Floristul tău personal, cu drag, oricând, oriunde. Part II.

Când m-am întors din Elveția și am povestit cum am ținut eu un workshop privat cu Andrada, deși eram (și mai sunt încă) convinsă că nu am un nici cea mai mică aplecare spre pedagogie, m-am trezit cu mesaj de la Luminița din Canada, care mă anunța că s-au eliminat vizele pentru români și că să fac bine să vin și la ea. Nooo, zic, ce m-am foit eu 3 ore jumate până la Munchen, păi până la Toronto mă urc pe pereți (mă rog, atât cât te poți urca pe pereții avionului). Așă că vino tu la București! Și a venit. Încărcată cu cadouri pentru mine și pentru Taz, de zici că venise Crăciunul în mai; cred că am și fredonat Jingle Bells pentru câteva ore.

Luminița e cea mai veselă și cea mai tonică persoană cu care am avut eu de-a face în ultima vreme, așa că cele două zile petrecute cu ea au fost o încântare. Bașca efortul meu minim căci, practic, nu a fost nevoie să o învăț mai nimic. Toate se aflau acolo, undeva, în ea, și nu a avut nevoie decât de câteva indicații și corecții. Lucrează delicat cu florile, parcă le mângâie, se bucură de fiecare în parte, își bagă fața în flori, le respiră și salvează și cel mai firav boboc și orice cupă frântă. Să mai trăiască și ele măcar o zi... 

Să mai trăiască și ele măcar o zi. După intensitatea pasiunii și a sensibilității mi-am propus să-mi evaluez  și viitoarele învățăcele, pe Mihaela, pe Oana și pe Elena. În toamnă, cu Mihaela din Praga, Oana de la Sibiu și Elena din Drumul Taberei mi-am dat întâlnire la locul meu de joacă. Doar că acum parcă nu mai am emoții, pentru că am văzut cât de ușor găsim drumul spre mintea și inima celuilalt noi, cei care iubim florile.

Când postează Andrada sau Luminița fotografii ale florilor lucrate de ele, privesc dincolo de filtre și prelucrările de culoare, contrast sau balanța de alb. Instinctiv mi se activează ochiul de soacră și caut goluri, disproporții, inflorescențe înghesuite și deformate, lipsa de simetrie, nepotriviri de texturi sau mixuri nefericite de culori și-mi crește inima că nu le (mai) găsesc. Cu fiecare buchet nou, pe lângă hortensii, verbine, trandafiri sau cosmos, sesizez nu numai cum li se îmbunătățește tehnica, dar și cum le expandează încrederea că, în sfârșit, fiecare floare e la locul ei.

Floristul tău personal, cu drag, oricând, oriunde

Vai, de când n-am mai trecut pe aici! S-a pus praful, dacă dau cu degetul, rămâne dâra vizibilă de pe Lună; trebuie să fac curățenie, să așez ideile, să rearanjez gândurile, să mai arunc din planurile fără șanse de reușită. Treabă multă, ca la început de primăvara.
După Crăciun îmi spuneam, între două felii de cozonac și o porție de salată Boeuf, că abia aștept să mă plictisesc, ca în fiecare ianuarie și februarie, sub plapumă, citind sau văzând filme unul după altul. Da' de unde! A venit OUG 13 peste noi, gata, s-au dus naibii planurile mele de plictiseală glorioasă. În două săptămâni de proteste seară de seară am revăzut lumea altfel și m-am animat într-un fel care mă și speria, convinsă fiind până atunci că nimeni și nimic nu m-ar scoate din bula mea roz, dar despre OUG 13 într-o poveste viitoare.

Acum e despre un mesaj venit pe Facebook pe la începutul lui ianuarie, în care, pe scurt, eram invitată în Elveția la un fel de workshop privat. După mirarea, îndoielile și glumele de rigoare, am bătut palma și am plecat spre Neuchatel, cu escale la Munchen și Geneva.
Tot drumul mi-am ros unghiile și neuronii întrebându-mă și răspunzându-mi dacă voi fi în stare să dau în câteva zile tot ce am acumulat eu în ani. Mi-era teamă că nu voi ști să povestesc despre volume, simetrii, proporții sau să explic cum se găsesc soluțiile în multele momente de criză. Mă gândeam ca lipsa mea de răbdare să nu devină jignitoare și îmi exersam respirația care mă calmează în momentele când tensiunea mi-o ia razna.
Am găsit acolo niște oameni senzaționali din prima clipă, Andrada și Andre (cu accent aigu dar nu-l găsesc acum pe tastatură) și o minune mică, pe Emma, un copil din aceia puțini care îți intră la inimă instant. (Aș putea scrie despre Emma la fel de mult cum scriu despre flori, dar Emma nu e de povestit, e de simțit, de auzit, de smotocit. Mă surprindeam că mă jucam cu ea cum mă joc cu Taz, îi aruncam cuburile și mă așteptam să le aducă înapoi, dansam cu ea în brațe fredonând aceleași cântecele inventate pentru Taz, aveam același ton în voce, mămos și tălâmb dar pe care nu-l pot controla când stau în preajma unor chestii drăgălașe. Sper ca Andrada să nu fi băgat, totuși, de seamă... sau măcar să fie îngăduitoare, eu sunt dintre aceia care au nevoie să studieze manualul de utilizare a omuleților numiți generic copii.
Incredibil dar treaba a mers ca unsă, fără emoții și fără bâlbâieli; am pompat în trei zile cantități enorme de informație, cursul a fost nu intensiv, ci unul pe fast forward. Am năucit-o pe biata fată, eram sigură că are nevoie de vacanță după ce i-am povestit ore în șir doar despre flori și tehnici de floristică. De unde?! Nici nu ajunsesem acasă și ea deja aplica  pe www.bouquetdamour.ch ce abia o învățasem.
Văzându-i fotografiile noi cu flori lucrate doar de ea, am zâmbit larg și aproape că-mi venea să mă pup; undeva, într-un loc de poveste unde primăvara a venit mult mai devreme decât la noi, într-o casă cu ferestre care râd la lacul Neuchatel, la soare și la Alpii Elvețieni, va străluci un pic din mine și din ceea ce iubesc.
Good job, fairy!

Maramureș, plai cu flori

Nu voiam decât un loc frumos în care să mă duc, pe care să nu-l mai fi văzut, care să mă vrăjească la fel de mult și-n realitate, nu numai în fotografii. Să fie departe, să nu fie urban, să vreau să rămân, să mă asurzească cu liniștea, să miroasă a fum de lemne și frunze și să-mi umple dorurile strânse. Aveam pe Facebook un prieten moroșan și atâta mi-a făcut capul mare, atâta mi-a cântat Maramureș, plai cu flori, încât am zis Maramureș să fie! și m-am dus.

Planul era să facem o escală la Untold, dar ceva ne mâna de la spate, nu mai voiam să amân niciun moment să văd plaiul cu florile. În ultimul moment am tras de volan și am ținut-o dungă spre Țara Oașului, și-am tăt mers, și-am tăt mers, și-am tăt cântat cu radioul, și când radioul n-a mai recepționat nimic am cântat cu Smokey, Mozart și Sia de pe cd, și-am tăt așteptat să apară frumosul ăla după care plecasem. Cu fiecare curbă pe care o urcam și cu fiecare pădure care se sfârșea îmi ziceam Acum! Acum apare! Fii atentă! Ține bine de volan că o să fii copleșită!

Am ajuns pe la miezul nopții la Borșa. Necopleșită. Camera noastră era la mansardă, iar hotelul n-avea lift, dar avea 4 etaje. Ei lasă că măcar avem room with a view și-am adormit buștean.

I-adevărat că view am avut: pădurea și pârâul, căpițe de fân împrăștiate pe pășuni și o lumină limpede ce te lăsa să vezi toate crestele definite perfect pe un cer bleu serenity de-ți venea să te apuci atunci, pe loc, de pictat. Abia dibuisem hotelul, mi-e greu să cred că aveau magazin de acuarele, așa că, după ce-am inspirat și-am expirat adânc de câteva ori cu ochii închiși până am amețit, am coborât la mic dejun. Hai să mâncăm pe terasă ca să ascultăm păsărelele cum cântă și pârâul cum curge. Numai idei din astea  am avut! Erau 11 grade afară, îmi venea să-mi pun omleta fierbinte în poală și mi-aș fi băgat mâinile în cafeau călâie. Mâncam, îmi clănțăneau dinții, îmi curgea nasul și-mi aminteam că doar cu o zi înainte, la București, îmi doream să-mi fie frig.
Dar ți-am zis, puiuț, că aici e frig. 
Mi-ai zis, frate, dar e august!!! Haida, dă drumul la căldură în mașină și să pornim spre țări mai calde că mi-a înghețat bagheta.
Și-am ajuns la Săpânța, la Cimitirul Vesel. Mi-a plăcut tare. E, probabil, singurul cimitir în care nu simți moartea, ci viața așa cum e ea. Viețile oamenilor cioplite în câteva cuvinte meșteșugite pe cruci vopsite în albastru, în jurul unei biserici de lemn, colorată, fotogenică tare.

De la tarabele cu suveniruri nu prea aveai ce să iei în afară de covoare și ii cusute de mâinile micuțelor chinezoaice. Doar câteva aveau obiecte autentice; am probat un ilic de lână cu ciucuri multicolori, ah, ce bine mergea peste rochița mea albă. Hopa! 900 de lei. Lasă că merge și fără ilic, am bravat și-am plecat. (Dar tot mă mai gândesc la el.)

Am văzut fix 6 porți maramureșene pe toată Valea Izei și Valea Vaserului. În schimb, am văzut multe case mari și urâte, roz, turcoaz și prună, cu niște ornamente hidoase pe care eu nu le pot încadra în niciun stil arhitectural, dar poate nu mă pricep. Una mă bântuie și acum: avea niște gogoloaie cam cât pumnul pe ziduri. Multe gogoloaie, peste tot, ca niște bube. Casa cu bube. Se vedea de departe pentru că trebuia să străbați o bucată de drum drept până la ea. Eram supărată, egoismul meu de turist care aruncă un purcoi de bani pe acolo ar fi fost satisfăcut să vadă casele vechi din lemn ale bunicilor, nu căsoaiele nepoților lor.

Pe lângă plai, flori și case urâte, moroșenii mai au și drumuri proaste. Foarte proaste. Incredibil de proaste. Pe drumurile astea proaste, mașinile înmatriculate cu MM circulă doar cu două viteze: cortegiu funerar sau fast and furious: ori mergi cu 20/oră kilometri întregi cu linie continuă, ori te depășește un Ferrari galben prin Pasul Prislop de-ți zboară pălăria de pe cap.

Și cu Mocănița mi-a plăcut. Chiar dacă mi-a reașezat fiecare oscior și trei zile mi-am simțit fundul ca bătut cu ciocanul de șnițele. Pe mocănița noastră o chema Măriuța și era tare simpatică, așa, cea mai bătrână dintre toate cum e ea. În cei 100 de lei cât a fost biletul, am primit 5 ore de urcat și coborât pe Valea Vaserului, crengi de fag care ne intrau în vagon și ne mângâiau pe brațe, tufe de zmeură și mure, femei care coseau fânul pe pajiști, copii fără telefoane și tablete care ne făceau cu mâna, țignal și pufăială cu aburi la fiecare curbă, 15 minute de dans tradițional, cabanos, ceafă de porc, o chiflă, salată de varză, o gogoașă și 1 apă plată.
Există o variantă de Mocăniță în care poți dormi peste noapte și care circulă în sezonul de iarnă, în preajma sărbătorilor. Probabil că nu e la fel de idilic cum pare în poze. M-aș mai duce o dată? Nu cred. Mie iarna îmi place doar privită de după geam.

La întoarcere, mărturisind că iar am avut așteptări prea mari, m-am lovit din nou de "Ee, n-ai ajuns tu unde trebuia. Era musai să vezi aia, aia și ailaltă. Să ajungi acolo și dincolo. Să mănânci mierte-fierte și nu-știu-ce-la-tavă".  Că munți, că nu știu ce vârf, că păduri, că văi și vâlcele, că cascade, că ce țară frumoasă avem...
Mno, eu asta am găsit acolo. Și, iertare-mi cer, dar după ce bați Elveția de-a lungul și de-a latul, cu greu mai găsești pajiști care să te lase cu gura căscată.