Planul era să facem o escală la Untold, dar ceva ne mâna de la spate, nu mai voiam să amân niciun moment să văd plaiul cu florile. În ultimul moment am tras de volan și am ținut-o dungă spre Țara Oașului, și-am tăt mers, și-am tăt mers, și-am tăt cântat cu radioul, și când radioul n-a mai recepționat nimic am cântat cu Smokey, Mozart și Sia de pe cd, și-am tăt așteptat să apară frumosul ăla după care plecasem. Cu fiecare curbă pe care o urcam și cu fiecare pădure care se sfârșea îmi ziceam Acum! Acum apare! Fii atentă! Ține bine de volan că o să fii copleșită!
Am ajuns pe la miezul nopții la Borșa. Necopleșită. Camera noastră era la mansardă, iar hotelul n-avea lift, dar avea 4 etaje. Ei lasă că măcar avem room with a view și-am adormit buștean.
I-adevărat că view am avut: pădurea și pârâul, căpițe de fân împrăștiate pe pășuni și o lumină limpede ce te lăsa să vezi toate crestele definite perfect pe un cer bleu serenity de-ți venea să te apuci atunci, pe loc, de pictat. Abia dibuisem hotelul, mi-e greu să cred că aveau magazin de acuarele, așa că, după ce-am inspirat și-am expirat adânc de câteva ori cu ochii închiși până am amețit, am coborât la mic dejun. Hai să mâncăm pe terasă ca să ascultăm păsărelele cum cântă și pârâul cum curge. Numai idei din astea am avut! Erau 11 grade afară, îmi venea să-mi pun omleta fierbinte în poală și mi-aș fi băgat mâinile în cafeau călâie. Mâncam, îmi clănțăneau dinții, îmi curgea nasul și-mi aminteam că doar cu o zi înainte, la București, îmi doream să-mi fie frig.
Dar ți-am zis, puiuț, că aici e frig.
Mi-ai zis, frate, dar e august!!! Haida, dă drumul la căldură în mașină și să pornim spre țări mai calde că mi-a înghețat bagheta.
Și-am ajuns la Săpânța, la Cimitirul Vesel. Mi-a plăcut tare. E, probabil, singurul cimitir în care nu simți moartea, ci viața așa cum e ea. Viețile oamenilor cioplite în câteva cuvinte meșteșugite pe cruci vopsite în albastru, în jurul unei biserici de lemn, colorată, fotogenică tare.
De la tarabele cu suveniruri nu prea aveai ce să iei în afară de covoare și ii cusute de mâinile micuțelor chinezoaice. Doar câteva aveau obiecte autentice; am probat un ilic de lână cu ciucuri multicolori, ah, ce bine mergea peste rochița mea albă. Hopa! 900 de lei. Lasă că merge și fără ilic, am bravat și-am plecat. (Dar tot mă mai gândesc la el.)
Am văzut fix 6 porți maramureșene pe toată Valea Izei și Valea Vaserului. În schimb, am văzut multe case mari și urâte, roz, turcoaz și prună, cu niște ornamente hidoase pe care eu nu le pot încadra în niciun stil arhitectural, dar poate nu mă pricep. Una mă bântuie și acum: avea niște gogoloaie cam cât pumnul pe ziduri. Multe gogoloaie, peste tot, ca niște bube. Casa cu bube. Se vedea de departe pentru că trebuia să străbați o bucată de drum drept până la ea. Eram supărată, egoismul meu de turist care aruncă un purcoi de bani pe acolo ar fi fost satisfăcut să vadă casele vechi din lemn ale bunicilor, nu căsoaiele nepoților lor.
Pe lângă plai, flori și case urâte, moroșenii mai au și drumuri proaste. Foarte proaste. Incredibil de proaste. Pe drumurile astea proaste, mașinile înmatriculate cu MM circulă doar cu două viteze: cortegiu funerar sau fast and furious: ori mergi cu 20/oră kilometri întregi cu linie continuă, ori te depășește un Ferrari galben prin Pasul Prislop de-ți zboară pălăria de pe cap.
Și cu Mocănița mi-a plăcut. Chiar dacă mi-a reașezat fiecare oscior și trei zile mi-am simțit fundul ca bătut cu ciocanul de șnițele. Pe mocănița noastră o chema Măriuța și era tare simpatică, așa, cea mai bătrână dintre toate cum e ea. În cei 100 de lei cât a fost biletul, am primit 5 ore de urcat și coborât pe Valea Vaserului, crengi de fag care ne intrau în vagon și ne mângâiau pe brațe, tufe de zmeură și mure, femei care coseau fânul pe pajiști, copii fără telefoane și tablete care ne făceau cu mâna, țignal și pufăială cu aburi la fiecare curbă, 15 minute de dans tradițional, cabanos, ceafă de porc, o chiflă, salată de varză, o gogoașă și 1 apă plată.
Există o variantă de Mocăniță în care poți dormi peste noapte și care circulă în sezonul de iarnă, în preajma sărbătorilor. Probabil că nu e la fel de idilic cum pare în poze. M-aș mai duce o dată? Nu cred. Mie iarna îmi place doar privită de după geam.
La întoarcere, mărturisind că iar am avut așteptări prea mari, m-am lovit din nou de "Ee, n-ai ajuns tu unde trebuia. Era musai să vezi aia, aia și ailaltă. Să ajungi acolo și dincolo. Să mănânci mierte-fierte și nu-știu-ce-la-tavă". Că munți, că nu știu ce vârf, că păduri, că văi și vâlcele, că cascade, că ce țară frumoasă avem...
Mno, eu asta am găsit acolo. Și, iertare-mi cer, dar după ce bați Elveția de-a lungul și de-a latul, cu greu mai găsești pajiști care să te lase cu gura căscată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu