Facerea de bine, futere de mamă

E acea perioadă din an când toți vrem să fim mai buni, duduie online-ul de campanii umanitare și strângeri de fonduri pentru cauze care mai de care mai nobile, iar noi ne-am mobilizat corespunzător, astfel încât niciun năpăstuit al sorții să nu rămână pe dinafară. Dăruim în stânga și în dreapta, generozitatea ne face să ne simțim bine cu noi înșine și ne dă senzația că suntem chiar mai sus de a cincea treaptă a piramidei lui Maslow, ajungând deja în Rai fără a mai trece prin Judecata de Apoi.

Acum 2 ani, cam pe vremea asta, într-un moment de vulnerabilitate, probabil având legătură cu moartea lui papà, decideam, după multe insistențe, să conduc un centru privat pentru copii cu dizabilități. M-am cam speriat când am văzut la ce m-am înhămat: fațada clădirii dărăpănată de arșițele, ploile și înghețurile atâtor zeci de ani stătea să cadă, burlanele și streșinile atârnau prinse doar ici și colo în câte un cui, vopseaua era coșcovită, mucegaiul până la jumătatea cabinelor de duș, pereții pictați cu muci, mâncare și naiba mai știe ce peste personaje de desene animate, instalațiile sanitare vechi și oxidate, ușile soioase și fără clanțe, caloriferele căzute și ruginite, parchetul laminat umflat și putrezit, mobilierul jalnic, compus din piese disparate, cu design de anii 70, geamurile fără perdele sau draperii, dormitoarele fără jucării. Cu un buget pentru reparații și renovări mic spre inexistent, m-am gândit să sensibilizăm autoritățile locale sau întreprinzătorii generoși din micul nostru târg, dar mi-a fost tăiat elanul înainte de a-mi termina ideea: ”tu fă frumos pe-acolo, dar nu chiar frumos, frumos că, dacă văd oamenii că totul arată bine, nu le mai stârnim mila și nu ne mai donează bani”. Așa că am trecut la studierea personalului cu care aveam să fac frumos pe-acolo, dar nu chiar frumos, frumos: cu doar câteva excepții, ostil, nepregătit, demotivat, agresiv, rezistent la cea mai mică schimbare, lipsit de empatie, cu educație precară și nivel de instruire minimal, tratat doar ca resursă de un manager fără etică și de un administrator bully. 

17 rezidenți aveam în grijă, de la 7 la 20 de ani. Unii cu diformități greu de privit, alții cu tulburări psihice care-i făceau să se manifeste agresiv, zgomotos, distructiv și autodistructiv, alții autonomi, cu comportamentul normal acceptat de societate. I-am găsit stând toți pe un covor turcesc întins pe gresia holului lung de fostă școală comunistă, legănându-se înainte și înapoi și zgâindu-se la un televizor cocoțat pe un perete, aproape de tavan. Tunși toți la fel de scurt și de prost; o lună și mai bine am fost convinsă că Vali e băiat.

Au urmat luni grele sub semnul Covidului și un stres enorm. Mai intâi pentru siguranța copiilor, unii dintre ei fiind imunocompromiși, apoi pentru a nu o lua razna în haosul protocoalelor care erau într-o continuă schimbare, peste toate planând amenințări cu dosare penale pentru cea mai mică abatere de la ele. Mai ales că aveam și coechipierii cei mai nepotriviți, personalul cu aversiune fățișă față de respectarea regulilor și o conducere care nu se implica decât când era vorba de mize mici cum erau bârfele și certurile între angajați. Și eu, și copiii nu numai că am rezistat, dar am și performat și aerul devenise respirabil: eu primeam laude de la instituțiile de monitorizare pentru schimbările vizibile din centru, ei înfloreau. Eu învățam lecție după lecție de smerenie, ei trăiau, probabil, cea mai bună perioadă din viața lor. Eu aveam grijă să aibă și ei amintiri frumoase din copilărie, ei parcă nu se mai grăbeau așa de tare să crească. Eu îi încurajam să facă pace cu trecutul pentru ca viitorul lor să aibă un sens, ei își întindeau din ce în ce mai curajos aripile. Le-am dat libertate și le-am acordat încredere, i-am învățat să aibă demnitate și să își cunoască drepturile, le-am arătat cum se simt pupicii, îmbrățișările și mâna mea mare care ține mâna lor mică. Ne-am jucat, ne-am distrat, Doamne, ce ne-am mai distrat!, am râs, am plâns și apoi iar am râs, Doamne, ce am mai râs! Mă așteptau la intrare în fiecare dimineață, ne îmbrățișam de parcă nu ne mai văzuserăm de-o lună, le plăcea să stea la mine în birou și mă urmau oriunde aveam treabă, la magazie, la bucătărie sau la sala de mese, de parcă aveam alai împărătesc. Seara, la plecare, ne îmbrățișam iar și se asigurau de cel puțin 10 ori că mai vin și mâine. Și întotdeauna veneam mâine. Și ne îmbrățișam iar de parcă nu ne mai văzuserăm de-o lună.

În același ritm în care eu și copiii ne cunoșteam și ne apropiam, eu și conducerea fundației ne îndepărtam îngrijorător. Îmi devenise limpede că am fost cooptată într-un business, de fapt, și politica firmei nu mi se potrivea așa că, după 15 luni, am decis să sistez relațiile de serviciu Am plecat când peștele a început să pută de-mi muta nasul și cel mai abitir puțea la cap. Am plecat când am obosit să mă mai las prostită și când am refuzat să mă conformez instrucțiunilor de o lăsa mai moale și de a mă preface că nu văd.

De a doua zi, totul a luat-o la vale. Un val de răutate gratuită, frustrare, rea voință și un orgoliu nemăsurat a măturat tot ce adusesem și făcusem bun. Găleți de zoaie mi-au fost aruncate în cap de oameni mici cu ego mare, care se hrănesc doar cu conflicte și scenarii inventate, care sunt incapabili să înțeleagă rolul legii, care au căutat mereu scurtăturile și care nu numai că nu au niciun plan pentru copii, dar distrug și puținele punți pe care o persoana sau alta, rar, încearcă să le clădească. Toate eforturile mele de a menține relațiile cu copiii au fost zădărnicite, rând pe rând. Mi s-a interzis accesul „în perimetrul centrului” fără ca măcar să mi se ofere o motivație, s-au ferecat cu 7 lacăte și semnau în draci acorduri de confidențialitate, nu care cumva să ajungă ceva dincolo de poartă. Era pedeapsa pe care o primeam pentru răzvrătire dar, cu mințile acelea minuscule pe care le au, nu realizau că nu pe mine mă pedepseau, ci pe copii. Toată agitația aceea inutilă, schimbările de rutină, mesajele contradictorii pe care le primeau și energia negativă, în general, i-au bulversat într-atât, bieții de ei, încât s-a ajuns la incidente grave ca tentativa de sinucidere și fuga din centru.

Mă întrebam mereu cu ciudă și cu frustrare dacă e prostie sau dacă e ticăloșie la mijloc. Mă întrebam dacă cei care au în grijă copiii aceia nu cumva au mai multe nevoi speciale decât copiii înșiși și dacă nu cumva un medic psihiatru, dacă le-ar pune 2 întrebări și 3 electrozi pe frunte, le-ar putea prescrie tratament ca să le ușureze existența în mediul acela toxic în care se ține cont doar de bârfe în evaluarea performanțelor și de minciuni pentru a distruge reputații și șanse.
Dar ciuda și frustrarea au dispărut pe măsură ce am înțeles că în cei 19 ani de existență își creaseră un ecosistem în care singurele variante posibile erau treaba făcută de mântuială, prosteala pe față, întinsul corzii, ignorarea normelor, ocolirea legii, abuzul, presiunile și intimidarea. Nu exista o ierarhie, personalul primea același salariu, indiferent de studii, eficiență, implicare. I se cerea puțin și oferea și mai puțin, nimeni nu era motivat sau responsabilizat, nimeni nu avea voie să iasă în evidență. Angajatele istețe, vesele, frumușele, care empatizau cu copiii și care aveau personalitate și coloană vertebrală plecau sau erau date afară sub diferite pretexte. Toată șandramaua aceasta stătea precar, pe doar două picioare, președinta fundației și administratorul, unul strâmb, altul șchiop, ambii amatori, ea de la distanță, el de la fața locului: arhiva a fost mereu o gaură neagră, organigrama o nebuloasă, procedurile o glumă proastă, regulamentele o sugestie. Când și când, câte un control mai hâțâna construcția și atunci apărea salutar o proptea putredă cum sunt multe prin instituțiile statului.

Am înțeles de ce eu nu m-am potrivit în peisaj. Cu felul meu pragmatic, preocupată de rezolvarea problemelor, fără apetență pentru bârfă, cu oroare față de pierderea timpului, refuzând să fac lucruri împotriva principiilor mele, neînchizând ochii la abateri grave, cerând sancționarea acțiunilor de intimidare sau degradante față de copii și împotrivindu-mă deciziilor care erau contrare legii, am fost ca picăturile de apă care transformă gremlinșii ăia drăgălași și pufoși în monștri. Astfel că am ajuns de la “Măriuco, sunt atât de mândră de tine și îmi vine să te pupăcesc până nu mai ai aer pentru tot ce faci acolo” în 26 decembrie 2020 la a mi se aduce acuzații de toată jena în februarie 2021 cum că aș fi dat copiilor cheile centrului, că aș fi obligat personalul să facă flotări sub amenințarea cu pierderea jobului sau că aș fi făcut jocuri subterane de preluare a fundației. Ridicolul situației ajunsese la paroxism așa că am încetat să mai caut sau să mai dau explicații. În loc să mă mai enervez că cineva mă crede capabilă de așa porcării mi-am adus aminte că oamenii nu văd lumea așa cum e lumea, ci cum sunt ei ca oameni: dacă ei sunt mincinoși și intriganți, au impresia că toți ceilalți mint și urzesc planuri. Dacă ei au sufletul catran, sunt convinși că un gest simplu de a face un copil să zâmbească are în spate un scop ascuns. Dacă ei au mâini doar pentru a lua, le repugnă generozitatea celor care dau.

Așa că am închis toate ușile, dar, din păcate, dincolo de ușile acelea pe care le-am închis a rămas și Ana, o copilă de 13 ani, frumoasă, isteață, prezentă, neîmpăcată cu ceea ce pare a-i fi destinat, perfect recuperabilă dacă ar fi consiliată și stimulată intelectual, care s-a lipit de mine ca timbrul de scrisoare din prima zi. Cumva, nu știu cum, Ana reușea să-mi fie în preajmă în permanență. Că făceam lecțiile împreună sau plănuiam următoarea petrecere, că învățam câte țări sunt în lume sau îi povesteam despre Taz și Pussy, că repetam timpurile verbelor sau făceam un puzzle, am descoperit un copil pe cât de frumos, pe atât de inteligent, de curios și de dornic să răzbată. Încercam să găsim amândouă răspunsuri la întrebări grele. Nu înțelegea de ce mama ei nu a vrut-o, de ce alți copii au o casă și ea nu. Se îndoia că problemele ei de sănătate sunt reale și că pumnul de medicamente zilnice o ajută cu ceva. O preocupa ce se va întâmpla cu ea când va veni vremea să plece din centru, unde va dormi, ce va mânca, cum se va spăla. Se întreba dacă mama ei e frumoasă, dacă are părul lung și mi se punea un nod în gât, invariabil, când mă privea cu ochii aceia întunecați și îmi spunea că ea crede că mama ei seamănă cu mine. Și deși devenise umbra mea, primul ei pupic a venit după câteva săptămâni bune. Apăsat. Pusese în el toate te rog-urile nespuse și l-am simțit intens, ca pe un mulțumesc anticipat. 

Am pregătit-o pentru despărțire cu câteva săptămâni înainte și am discutat mult despre cum oamenii vin și pleacă din viețile noastre, dar și că plecarea mea nu înseamnă că o abandonez. Am asigurat-o că voi rămâne prietena ei atâta timp cât va dori ea, că îi pot fi confidentă, profesoară, sprijin, batistă pentru uscat lacrimile, umăr pe care să plângă, mână care o  împinge de la spate și, mai ales, îi pot fi acasă când va avea nevoie.
Dar conducerea fundației a considerat că Ana nu are nevoie de nimic din ce aveam să-i ofer, telefonul pe care i l-am dăruit i-a fost confiscat, nu mi s-a permis să o vizitez, să petrecem timp împreună sau să îi aduc lucruri care știam că îi plac sau pe care știam că și le dorește sub pretexte hilare, de exemplu, că smochinele ar putea fi stropite. De ziua ei, deși anunțasem că doresc să o vizitez, am primit un mesaj scris de refuz și doar după ce Ana a făcut o criză teribilă de plâns am primit un nou mesaj în care eram anunțată că îi pot da, la poarta centrului, tortul și cadoul pregătite.

În august 2021, am făcut cerere de a o lua în găzduire și, printr-o minune, a fost aprobată de DGASPC, bineînțeles, cu zvârcolirile de rigoare și cu mașinațiuni ca întreaga procedură să fie îngreunată cât se poate: raportul de stare a copilului nu a sosit de la fundație decât în ultimul (literalmente ultimul) ceas, după nenumărate telefoane și interminabile discuții.
14 zile am petrecut împreună. 14 zile pline de emoție, de drăgălășenie și de răsfățuri, 14 zile în care nu ne-am despărțit nici măcar pentru o secundă. Lucrurile pentru noi banale o făceau pe Ana atât de fericită! Să poată să bea cacao cu lapte atunci când are poftă si nu doar când e stabilit într-un meniu săptămânal, să mănânce ce-i place fără porție, să-și culeagă fructe din grădină, să se culce când vrea și să se trezească la fel, să mănânce pâine caldă de la brutărie, să scoată capul pe geamul mașinii în mers, să stea seara la foc și să coacă bezele, să stea de vorbă cu vecinii peste gard, să își facă prieteni cu care să bea un suc la terasă, să-mi împrumute hainele și pantofii, să fie parte dintr-o familie. Cel mai mult îi plăcea să i se spună că semănăm. Se pieptăna ca mine, vorbea ca mine, mergea ca mine.
Ziua plecării înapoi am lungit-o până târziu, în noapte, căci nu a dorit să plece decât la ora la care se dădea stingerea, ca să nu trebuiască să vobească cu nimeni, ca să se bage în patul ei de copil și să viseze că suntem tot împreună. Mi-a promis că nu va plânge, dar mi-a spus apoi că a plâns până a adormit și când s-a trezit a doua zi dimineața a plâns iar. 

De când s-a întors, din 30 august, apelurile către numărul centrului mi-au fost restricționate și nu am mai putut-o contacta, iar ei nu îi este permis să mă sune decât o dată pe săptămână și doar dacă cineva din cadrul personalului este prezent, monitorizează conversația și raportează conducerii subiectele discutate. Sâmbăta mă sună, dis de dimineață. Chițăie fericită când se face conexiunea și ne vedem, în sfârșit. Vrea să știe tot ce fac eu, ce fac Pussy, Taz, Coco și Ricco, mama, Alex și îmi soarbe fiecare cuvânt. Când vine rândul meu să o întreb ce face ea, ce fac copiii, privește des către persoana care o supraveghează, își alege cuvintele, se încurcă, nu știe ce poate să îmi spună și ce nu. Stă cu ochii pe ceas ca nu cumva să depășească numărul de minute care i-a fost alocat, pentru că va fi certată și nu va mai avea voie să mă sune. Ne luăm rămas bun din zbor, mă pune să îi promit că nu o uit și video call-ul se încheie, se face liniște, următoarele 7 zile nu știu nimic de ea. Nu știu dacă îi e bine, nu știu când plânge, nu știu dacă se lovește și o doare, nu știu dacă poftește la ceva dulce, nu știu dacă îi e dor și are cine să o aline.

Am tot zis că voi scrie pe îndelete povestea asta care nu e despre mine, despre ambițiile mele sau despre goluri pe  care vreau să le umplu, așa cum am fost acuzată.  E despre Ana. Că atâta speranță și-a pus copila ăsta în mine încât nu aș putea să o las în urmă și să-mi reiau viața de dinainte de o cunoaște și  nu aș mai avea pace dacă aș ști că mi-a stat în putință să fac ceva pentru ea și nu am făcut.
Și am făcut. Am făcut sesizări la DGASPC și ANDPDCA, am solicitat o analiză a posibilității să o iau pe Ana în plasament și o mediere a conflictului absurd dintre mine și conducerea fundației, conflict din care nu are decât ea de suferit; s-au întrunit comitete și comiții, au vrut să afle dedesubturi, s-au umflat pipote de revoltă când le-au aflat, s-au clătinat cocuri, s-au ridicat funduri de pe scaune călduțe și s-au deplasat la centru pentru a-i lua declarație Anei, s-a constatat că cea mai mare dorință a ei este să fie cu mine, dar, surpriză, apelurile îmi sunt tot restricționate, Ana tot o dată pe săptămână are voie să mă sune, tot supravegheată, iar în privința vizitelor sau a luării în găzduire, am primit recomandarea să nu le luăm în discuție, având în vedere contextul pandemic. Ba mai mult decât atât, mi se tot flutură “legislația în vigoare care promovează menținerea fraților împreună”, adicătelea dacă vreau să o ajut pe Ana, va trebui să o ajut la pachet cu sora ei mai mare cu 1 an, cu tulburări grave de comportament, agresivă și autoagresivă, sub tratament cu substanțe psihotrope pentru a fi menținută pe linia de plutire. O adolescentă care, altfel, e foarte drăguță. Până nu mai e.
Și DGASPC, și ANDPDCA se fac că nu văd că Ana are șanse mari de reabilitare, pe când sora ei regresează vertiginos. Culmea e că cea din urmă a sesizat că Ana poate fi colacul ei de salvare și se agață de ea cu disperare, numai că Ana nu e destul de puternică încât să mențină toată  greutatea la suprafață. Și se scufundă încet. Vizibil. Dureros. La cererea fundației, specialiștii DGAPSC au fost de acord ca Ana și sora ei să fie transferate în alt centru. Au rezolvat cazul, s-au spălat pe mâini reciproc, s-au așezat liniștiți în jurul mesei de Crăciun alături de familiile lor. 

Adevărul e că dincolo de sloganuri, poze pe facebook și exerciții de imagine, dincolo de campanii de conștientizare pe tv și la radio, dincolo de tonele de hârtii plimbate, dincolo de PIS-uri, și PIP-uri, și echipe multidisciplinare, dincolo de discursuri care storc lacrimi, dincolo de sclipici e doar cocleală. Urâtă, grea, mirositoare. Avem la fel de mulți copii abandonați ca înainte de 89 iar sistemul de protecție specială este la fel de ineficient ca mai toate instituțiile statului.
DGASPC-urile sunt, în toate județele țării, instituțiile din subordinea consiliilor județene către care merg cei mai mulți bani. În cele mai multe centre de plasament, numărul de angajați depășește numărul de copii, dar cu toate acestea, calitatea serviciilor este execrabilă iar controlul calității acestor servicii este extrem de tolerant. Un studiu arată că între ianuarie 2010 și 31 decembrie 2019 au părăsit centrele 33 000 de copii și doar 3000 dintre aceștia au reușit să se integreze. Restul de 30 000 sunt pe stradă, cerșetori sau prostituate, infractori liberi sau în pușcării. Sau morți.

Mi s-a strâns carnea pe mine la citirea acestui studiu, pur și simplu nu pot să concep ca Ana sau oricare altul dintre copiii mei să fie parte din statistica aceasta sumbră, de aceea nu voi accepta ca povestea să se termine așa.
Poate pentru o vreme Ana va trebui să o mai vadă pe Valentina cum se dă cu capul de pereți, să mai primească farfurii și căni în cap de la Roxy, să mai asiste la bătăile crunte pe care le administrează Georgi personalului, să o mai spele la fund pe Diana, să mai șteargă voma Cristinicăi sau să se mai bâțâie înainte și înapoi uitându-se la telenovele turcești la televizorul acela cocoțat în tavan, dar sunt sigură că steluța ei norocoasă își va face treaba.
Poate pentru o vreme eu voi trebui să mai primesc zoaie în cap, scuipat în obraz și vorbe grele, să mă mai explic și să mai fac petiții, să mai strâng din dinți și să fac frumos doar ca să o pot vedea pentru câteva minute, dar sunt sigură că va veni ziua când voi scăpa de senzația asta că sunt blocată în Purgatoriu.

Am tot zis că voi scrie despre experiența mea cu ONG-urile și cu sistemul de protecție specială. Trăită aproape toată viața cu capul în flori, am intrat fecioară pe teritoriul acesta, nici măcar nu aveam habar ce înseamnă DGASPC, AJPIS, ANDPDCA sau MMPS, câtă răspundere am și ce presupune munca cu persoane cu dizabilități și, colac peste pupăză, m-am mai trezit și cu relicențierea în agendă, spaima tuturor șefilor de centru, un proces dificil care se face o dată la 5 ani și ar trebui să asigure calitatea în domeniul serviciilor sociale prin îndeplinirea standardelor minime obligatorii. A fost o surpriză și pentru mine să descopăr că pot relaționa cu funcționarii statului și că mă pot adapta la mediul birocratic și am luat totul foarte în serios, punând la bătaie tot timpul meu, toată energia, tot entuziasmul, uneori și banii personali pentru a reuși să bifez toate cerințele. Dacă eram virgină la prima inspecție a AJPIS-ului și mi s-a bătut obrazul pentru documente pe care nu le întocmisem eu, dar pe care îmi pusesem semnătura ca primarul, la următoarea eram deja cocotă din vitrine cu felinar roșu: dosarul meu era muncit, făcut pe bune, cu informații care chiar corespundeau realității din centru.

Am tot zis că voi scrie un ghid al facerii de bine, un fel de sită care să cearnă fake-urile și fățărnicia, care să confirme așteptările oamenilor mai buni și mai deștepți decât mine și care să-i ajute să identifice cauze drepte în care să creadă și să recunoască niște nevoi reale.

Nu vor rămâne nescrise, asta e cert. Nu trebuie să uit nimic, chiar dacă uneori așa aș vrea să nu mă mai doară ce știu și-așa aș vrea să nu mai aflu ce nu știu! Dar tot mă ajunge răul. Când și când, aflu că trambulina pe care copiii o iubeau atât de mult a ajuns acasă la meșterul centrului, sau că le-a fost prezentat copiilor un documentar despre orfelinatului groazei de la Siret, spunându-li-se că ar putea ajunge și ei acolo dacă nu sunt cuminți, sau că foste subalterne cărora le-am salvat jobul sau pe care le-am ajutat când au avut nevoie s-au trezit din rahat împărat, lansează zvonuri și aduc subiecte false în ședințe pentru a deturna atenția de la ele însele și de la incompetența lor, râzând apoi prin spatele doamnei președinte de fundație care ar crede și că am tranșat copii și i-am mâncat la cină pe pat de salată verde, atât de tare își dorește să-și justifice ticăloșiile. Căci da, există, din păcate, oameni care te urăsc, nu pentru că faci ceva rău, ci pentru că faci ceva mai bine decât ei. 

Fă rai din ce ai

Exact când și ultimul ac de brad și orice urmă de glitter vor fi dispărut din atelier, începe un nou sezon de nunți, botezuri și alte evenimente private sau corporate.

De ani buni stau cuminte pe canapeaua mea și ascult câte mii de lei a costat rochia, cât e comisionul wedding planneriței, câte mii de euro solicită formația, fotograful, hambarul sau grădina în care are loc evenimentul, DJ-ul, firma de catering și taica părintele de la biserică, pentru ca, la final, să aud:

-Florile nu sunt atât de importante, deci nu vrem să dăm mulți bani pe ele.

-Păi dacă sunt atât de puțin importante, de ce vă mai bateți capul cu ele? Puteți pune în mijlocul meselor, în loc de flori, niște sticle de Coca Cola, Fanta și Sprite; sunt colorate, mari… Sau vă puteți face buchetul, lumânările, butonierele, coronițele din flori de plastic, mă rog, mai nou din hârtie. Handmaded! Sau vă poate face niște gașpouri din crizanteme  cu puțină gypsophila orice florăreasă de la colț de stradă. Și dacă sunt atât de puțin importante, de ce se ceartă dimineața pe ele bunicile cu mătușile, soacra mare cu soacra mica și prietenele cu vecinele?

-Aaa, păi nu. Că noi vrem flori naturale și vrem să fie frumoase spectaculoase. Am avea nevoie la intrarea în biserică, pe pernuța de verighete, pentru domnișoarele de onoare, la gâtul lui Cookie, câinele nostru, mmuah, mmuah, ia să vă arăt ce drăguț e… așa, flori pe o arcadă, pe mese, la prezidiu, pe masa de deserturi și la photo corner. Aa, și la toalete. Aaa, și buchet de mireasă ca al lui Kate Middleton și ca al lui Kim Kardashian pentru nașa. Dar să nu ne coste prea mult. Că oricum după câteva zile se ofilesc și le aruncăm…

-Păi, după logica asta, nimic palpabil nu rămâne după nuntă. Muzica o auziți atunci și se duce, fața de masă pe care ați închiriat-o cu 10 euro pleacă la furnizor, fotograful vă dă albumul în septembrie, deși voi ați chiuit și dănțuit în mai, restaurantul de fițe rămâne pe loc, mâncarea, tortul și băutura, pardon my French, ajung la wc chiar din noaptea nunții dacă aveți o digestie bună. Deci florile mele sunt singurele cu care puteți să plecați dimineața acasă. Ba, mai mult, vă mai bucurați de ele câteva zile pentru că eu chiar folosesc flori proaspete…

…

Pun puncte de suspensie pentru că nu aș ști să spun ce replică urmează. Pentru că acesta a fost doar un dialog imaginar. Pentru că eu nu-mi apăr niciodată obiectul muncii și pasiunea totodată. Zâmbesc, probabil puțin nervoasă, dar rămân politicoasă și mă apuc de treabă. Cam așa am devenit expertă în a face din rahat bici, pardon my French din nou, și cred că asta ar trebui să scriu pe următoarele mele cărți de vizită, sub nume. Cam așa am învățat tot ce știu și doar cu exercițiul ăsta mi-am dezvoltat abilitatea de a găsi soluții rapide și puțin costisitoare.

Doar că am obosit să fac “rai din ce ai” pentru alții, în timp ce eu aștept cam de multișor în purgatoriu, cu senzația, după 16-28 de ore de muncă neîntreruptă, că am ajuns deja în iad.

Nu mai știu dacă jobul meu e viața mea sau viața mea e jobul meu, cert e că nu-mi mai sună bine deloc, așa că, dragă 2018, nu te cunosc, nu mă cunoști, dar dacă tot ne petrecem următoarele 12 luni împreună, trebuie să știi că vor fi ceva schimbări pe aici.

Cuibul de la mare

 Marea am găsit-o cum o știam. Am tras-o adânc în plămâni, am închis-o în ochi și în urechi ca să-mi ajungă până data viitoare, deși, de fiecare dată am senzația că nu am plămânii, ochii și urechile suficient de încăpătoare pentru câtă nevoie am de ea. I-am stat pe mal, cu fundul pe scoicile sparte, atingând-o doar cu degetele de la picioare și i-am spus din ochi câte s-au întâmplat de anul trecut.  
-Nu, nu m-am mai văzut cu Ștefan, dar încă mai știu unde să mă uit după Lebăda pe cer și o caut de câte ori mă uit la stele. Și mă uit des. În fiecare seară. Și el la fel. Așa zice.
-Și atunci de ce v-ați oprit?
- Nu știu de ce ne-am oprit. Adică știu, era născut mult prea devreme. 
-Tu, fată, unul prea devreme, altul prea târziu... O să-l recunoști pe cel născut la timpul potrivit?
-Nu știu, mare, nu mai știu...
-E cam vraiște în capul tău, așa-i? Ce să-ți dau? Cum să te alin? Ia niște valuri, ia un delfin, ia un zmeu de jucărie. Ia macii ăștia, și delphinium, și spice. Ia și puii ăștia de lipoveni care au atât de puține.

Doar un gând ca o părere

Am fost pe la bunica.
În afară de crângul de salcâmi crescut lângă casă, pare că nimic nu s-a schimbat de când petreceam bună parte din vacanța de vară la ea: ardeii roșii de ciușcă tot înșirați pe sfoară și puși la uscat, ostropelul de pui tot iute, colbul tot pe drum, fântâna tot inscripționată de bunicul doar cu prenumele verișorilor mei, amândoi băieți, muștele tot multe și enervante, lubenițele tot dulci, porțile tot larg deschise cu ore bune înainte să ajungem.
-Buni, ce haine ți-ai mai cumpărat pentru înmormântare? Avem același dialog în fiecare an și același ritual: mergem în odăile bune, îmi arată tot și îmi explică ce să fac cu ele când o veni vremea. De 37 de ani, de când a murit bunicul, ea se pregătește să-l reîntâlnească și își adună cele de trebuință. Prosoape, batiste, ciorapi, baticuri, cămăși, pe care la câțiva ani le schimbă pentru că "se demodează".
-Aoleu, fată, fată, nu știu ce să mai zic că mi-au rămas și mici..., îmi răspunde uitându-se undeva peste capul meu. Răspunsul ăsta nu face parte din ritual, nu-l recunosc. Și nici privirea pierdută. Nici nu știu dacă a răspuns întrebării mele sau alteia din capul ei. Dar râd cu poftă, pentru că încă mă mai pot bucura că vin la bunica.

Floristul tău personal, cu drag, oricând, oriunde. Part II.

Când m-am întors din Elveția și am povestit cum am ținut eu un workshop privat cu Andrada, deși eram (și mai sunt încă) convinsă că nu am un nici cea mai mică aplecare spre pedagogie, m-am trezit cu mesaj de la Luminița din Canada, care mă anunța că s-au eliminat vizele pentru români și că să fac bine să vin și la ea. Nooo, zic, ce m-am foit eu 3 ore jumate până la Munchen, păi până la Toronto mă urc pe pereți (mă rog, atât cât te poți urca pe pereții avionului). Așă că vino tu la București! Și a venit. Încărcată cu cadouri pentru mine și pentru Taz, de zici că venise Crăciunul în mai; cred că am și fredonat Jingle Bells pentru câteva ore.

Luminița e cea mai veselă și cea mai tonică persoană cu care am avut eu de-a face în ultima vreme, așa că cele două zile petrecute cu ea au fost o încântare. Bașca efortul meu minim căci, practic, nu a fost nevoie să o învăț mai nimic. Toate se aflau acolo, undeva, în ea, și nu a avut nevoie decât de câteva indicații și corecții. Lucrează delicat cu florile, parcă le mângâie, se bucură de fiecare în parte, își bagă fața în flori, le respiră și salvează și cel mai firav boboc și orice cupă frântă. Să mai trăiască și ele măcar o zi... 

Să mai trăiască și ele măcar o zi. După intensitatea pasiunii și a sensibilității mi-am propus să-mi evaluez  și viitoarele învățăcele, pe Mihaela, pe Oana și pe Elena. În toamnă, cu Mihaela din Praga, Oana de la Sibiu și Elena din Drumul Taberei mi-am dat întâlnire la locul meu de joacă. Doar că acum parcă nu mai am emoții, pentru că am văzut cât de ușor găsim drumul spre mintea și inima celuilalt noi, cei care iubim florile.

Când postează Andrada sau Luminița fotografii ale florilor lucrate de ele, privesc dincolo de filtre și prelucrările de culoare, contrast sau balanța de alb. Instinctiv mi se activează ochiul de soacră și caut goluri, disproporții, inflorescențe înghesuite și deformate, lipsa de simetrie, nepotriviri de texturi sau mixuri nefericite de culori și-mi crește inima că nu le (mai) găsesc. Cu fiecare buchet nou, pe lângă hortensii, verbine, trandafiri sau cosmos, sesizez nu numai cum li se îmbunătățește tehnica, dar și cum le expandează încrederea că, în sfârșit, fiecare floare e la locul ei.

Floristul tău personal, cu drag, oricând, oriunde

Vai, de când n-am mai trecut pe aici! S-a pus praful, dacă dau cu degetul, rămâne dâra vizibilă de pe Lună; trebuie să fac curățenie, să așez ideile, să rearanjez gândurile, să mai arunc din planurile fără șanse de reușită. Treabă multă, ca la început de primăvara.
După Crăciun îmi spuneam, între două felii de cozonac și o porție de salată Boeuf, că abia aștept să mă plictisesc, ca în fiecare ianuarie și februarie, sub plapumă, citind sau văzând filme unul după altul. Da' de unde! A venit OUG 13 peste noi, gata, s-au dus naibii planurile mele de plictiseală glorioasă. În două săptămâni de proteste seară de seară am revăzut lumea altfel și m-am animat într-un fel care mă și speria, convinsă fiind până atunci că nimeni și nimic nu m-ar scoate din bula mea roz, dar despre OUG 13 într-o poveste viitoare.

Acum e despre un mesaj venit pe Facebook pe la începutul lui ianuarie, în care, pe scurt, eram invitată în Elveția la un fel de workshop privat. După mirarea, îndoielile și glumele de rigoare, am bătut palma și am plecat spre Neuchatel, cu escale la Munchen și Geneva.
Tot drumul mi-am ros unghiile și neuronii întrebându-mă și răspunzându-mi dacă voi fi în stare să dau în câteva zile tot ce am acumulat eu în ani. Mi-era teamă că nu voi ști să povestesc despre volume, simetrii, proporții sau să explic cum se găsesc soluțiile în multele momente de criză. Mă gândeam ca lipsa mea de răbdare să nu devină jignitoare și îmi exersam respirația care mă calmează în momentele când tensiunea mi-o ia razna.
Am găsit acolo niște oameni senzaționali din prima clipă, Andrada și Andre (cu accent aigu dar nu-l găsesc acum pe tastatură) și o minune mică, pe Emma, un copil din aceia puțini care îți intră la inimă instant. (Aș putea scrie despre Emma la fel de mult cum scriu despre flori, dar Emma nu e de povestit, e de simțit, de auzit, de smotocit. Mă surprindeam că mă jucam cu ea cum mă joc cu Taz, îi aruncam cuburile și mă așteptam să le aducă înapoi, dansam cu ea în brațe fredonând aceleași cântecele inventate pentru Taz, aveam același ton în voce, mămos și tălâmb dar pe care nu-l pot controla când stau în preajma unor chestii drăgălașe. Sper ca Andrada să nu fi băgat, totuși, de seamă... sau măcar să fie îngăduitoare, eu sunt dintre aceia care au nevoie să studieze manualul de utilizare a omuleților numiți generic copii.
Incredibil dar treaba a mers ca unsă, fără emoții și fără bâlbâieli; am pompat în trei zile cantități enorme de informație, cursul a fost nu intensiv, ci unul pe fast forward. Am năucit-o pe biata fată, eram sigură că are nevoie de vacanță după ce i-am povestit ore în șir doar despre flori și tehnici de floristică. De unde?! Nici nu ajunsesem acasă și ea deja aplica  pe www.bouquetdamour.ch ce abia o învățasem.
Văzându-i fotografiile noi cu flori lucrate doar de ea, am zâmbit larg și aproape că-mi venea să mă pup; undeva, într-un loc de poveste unde primăvara a venit mult mai devreme decât la noi, într-o casă cu ferestre care râd la lacul Neuchatel, la soare și la Alpii Elvețieni, va străluci un pic din mine și din ceea ce iubesc.
Good job, fairy!

Maramureș, plai cu flori

Nu voiam decât un loc frumos în care să mă duc, pe care să nu-l mai fi văzut, care să mă vrăjească la fel de mult și-n realitate, nu numai în fotografii. Să fie departe, să nu fie urban, să vreau să rămân, să mă asurzească cu liniștea, să miroasă a fum de lemne și frunze și să-mi umple dorurile strânse. Aveam pe Facebook un prieten moroșan și atâta mi-a făcut capul mare, atâta mi-a cântat Maramureș, plai cu flori, încât am zis Maramureș să fie! și m-am dus.

Planul era să facem o escală la Untold, dar ceva ne mâna de la spate, nu mai voiam să amân niciun moment să văd plaiul cu florile. În ultimul moment am tras de volan și am ținut-o dungă spre Țara Oașului, și-am tăt mers, și-am tăt mers, și-am tăt cântat cu radioul, și când radioul n-a mai recepționat nimic am cântat cu Smokey, Mozart și Sia de pe cd, și-am tăt așteptat să apară frumosul ăla după care plecasem. Cu fiecare curbă pe care o urcam și cu fiecare pădure care se sfârșea îmi ziceam Acum! Acum apare! Fii atentă! Ține bine de volan că o să fii copleșită!

Am ajuns pe la miezul nopții la Borșa. Necopleșită. Camera noastră era la mansardă, iar hotelul n-avea lift, dar avea 4 etaje. Ei lasă că măcar avem room with a view și-am adormit buștean.

I-adevărat că view am avut: pădurea și pârâul, căpițe de fân împrăștiate pe pășuni și o lumină limpede ce te lăsa să vezi toate crestele definite perfect pe un cer bleu serenity de-ți venea să te apuci atunci, pe loc, de pictat. Abia dibuisem hotelul, mi-e greu să cred că aveau magazin de acuarele, așa că, după ce-am inspirat și-am expirat adânc de câteva ori cu ochii închiși până am amețit, am coborât la mic dejun. Hai să mâncăm pe terasă ca să ascultăm păsărelele cum cântă și pârâul cum curge. Numai idei din astea  am avut! Erau 11 grade afară, îmi venea să-mi pun omleta fierbinte în poală și mi-aș fi băgat mâinile în cafeau călâie. Mâncam, îmi clănțăneau dinții, îmi curgea nasul și-mi aminteam că doar cu o zi înainte, la București, îmi doream să-mi fie frig.
Dar ți-am zis, puiuț, că aici e frig. 
Mi-ai zis, frate, dar e august!!! Haida, dă drumul la căldură în mașină și să pornim spre țări mai calde că mi-a înghețat bagheta.
Și-am ajuns la Săpânța, la Cimitirul Vesel. Mi-a plăcut tare. E, probabil, singurul cimitir în care nu simți moartea, ci viața așa cum e ea. Viețile oamenilor cioplite în câteva cuvinte meșteșugite pe cruci vopsite în albastru, în jurul unei biserici de lemn, colorată, fotogenică tare.

De la tarabele cu suveniruri nu prea aveai ce să iei în afară de covoare și ii cusute de mâinile micuțelor chinezoaice. Doar câteva aveau obiecte autentice; am probat un ilic de lână cu ciucuri multicolori, ah, ce bine mergea peste rochița mea albă. Hopa! 900 de lei. Lasă că merge și fără ilic, am bravat și-am plecat. (Dar tot mă mai gândesc la el.)

Am văzut fix 6 porți maramureșene pe toată Valea Izei și Valea Vaserului. În schimb, am văzut multe case mari și urâte, roz, turcoaz și prună, cu niște ornamente hidoase pe care eu nu le pot încadra în niciun stil arhitectural, dar poate nu mă pricep. Una mă bântuie și acum: avea niște gogoloaie cam cât pumnul pe ziduri. Multe gogoloaie, peste tot, ca niște bube. Casa cu bube. Se vedea de departe pentru că trebuia să străbați o bucată de drum drept până la ea. Eram supărată, egoismul meu de turist care aruncă un purcoi de bani pe acolo ar fi fost satisfăcut să vadă casele vechi din lemn ale bunicilor, nu căsoaiele nepoților lor.

Pe lângă plai, flori și case urâte, moroșenii mai au și drumuri proaste. Foarte proaste. Incredibil de proaste. Pe drumurile astea proaste, mașinile înmatriculate cu MM circulă doar cu două viteze: cortegiu funerar sau fast and furious: ori mergi cu 20/oră kilometri întregi cu linie continuă, ori te depășește un Ferrari galben prin Pasul Prislop de-ți zboară pălăria de pe cap.

Și cu Mocănița mi-a plăcut. Chiar dacă mi-a reașezat fiecare oscior și trei zile mi-am simțit fundul ca bătut cu ciocanul de șnițele. Pe mocănița noastră o chema Măriuța și era tare simpatică, așa, cea mai bătrână dintre toate cum e ea. În cei 100 de lei cât a fost biletul, am primit 5 ore de urcat și coborât pe Valea Vaserului, crengi de fag care ne intrau în vagon și ne mângâiau pe brațe, tufe de zmeură și mure, femei care coseau fânul pe pajiști, copii fără telefoane și tablete care ne făceau cu mâna, țignal și pufăială cu aburi la fiecare curbă, 15 minute de dans tradițional, cabanos, ceafă de porc, o chiflă, salată de varză, o gogoașă și 1 apă plată.
Există o variantă de Mocăniță în care poți dormi peste noapte și care circulă în sezonul de iarnă, în preajma sărbătorilor. Probabil că nu e la fel de idilic cum pare în poze. M-aș mai duce o dată? Nu cred. Mie iarna îmi place doar privită de după geam.

La întoarcere, mărturisind că iar am avut așteptări prea mari, m-am lovit din nou de "Ee, n-ai ajuns tu unde trebuia. Era musai să vezi aia, aia și ailaltă. Să ajungi acolo și dincolo. Să mănânci mierte-fierte și nu-știu-ce-la-tavă".  Că munți, că nu știu ce vârf, că păduri, că văi și vâlcele, că cascade, că ce țară frumoasă avem...
Mno, eu asta am găsit acolo. Și, iertare-mi cer, dar după ce bați Elveția de-a lungul și de-a latul, cu greu mai găsești pajiști care să te lase cu gura căscată.