Octombrie e culoarea mea preferată

Oby

Între mine și vecinii mei există o poartă care stătea în permanență încuiată până acum câteva săptămâni. Acum stă tot timpul larg deschisă, pentru ca potăile astea două să se poată vizita. Oby apare cam pe la vremea cafelei. Îi deschid ușa de la terasă, îmi dă binețe cu un pupic și două urme de lăbuțe pe haine și se îndreaptă glonț spre castroanele lui Taz, pe care le lustruiește și le plimbă prin casă, făcând un tămbălău de-ți sare și ultima idee de somn din gene. 

Se joacă până cad lați. Zac un pic la soare, după care o iau de la capăt. 

Taz se mai bosumflă câteodată și vine pufăind în casă, dar uită repede de ce s-a supărat și în 10 minute fuge dincolo. 

De ieși noaptea în curte, riști să mori de inimă, nu e chip să nu pășești pe vreuna din jucăriile acelea care chițăie, pe care Oby le cară de la el la noi. Cred că așa îmi mulțumește el pentru că se ghiftuiește în fiecare zi cu mâncarea lui Taz. Și tată-su care se plângea într-o zi că de la o vreme face mofturi la crănțănele...

Struguri și fluturi, Silvia și Roli

Botez Kevin

O floare și doi, trei grădinari

În Europa, doar ucrainenii (4) și rușii (5) cheltuiesc mai puțini bani pe flori decât românii (6 euro/cap de locuitor) și, înainte de a respira ușurați că măcar nu suntem ultimii, menționez că un francez sau un englez cheltuiește 50.

Vorbeam deunăzi cu un amic care nu înțelegea de ce nevasta e constant bosumflată că nu îi aduce niciodată flori și care mai că nu lăcrima când deplângea soarta plantelor tăiate și aruncate la tomberon după câteva zile sau când înfiera industria serelor de flori.

Mie, din grădina mea, mi-e greu să tai flori ca să le aduc în casă. Sfârșitul le e același, dar nu vreau să li-l grăbesc. Așa că le cumpăr. Le cumpăram și înainte de a mă gândi vreodată că vor ajunge să fie obiectul muncii mele și le împrăștiam frumos în vaze și văzuțe prin toată casa chiar dacă habar n-aveam cum trebuie curățate sau că le place apa călduță cu o picătură de clor. 

Pur și simplu mă fac să mă simt mai bine, oricât de proastă mi-e ziua.

Cred că și nevestei amicului tot așa, îi place să vadă pe măsuța de cafea un buchețel de dalii sau de ochiul boului măcar, că n-are pretenții ca cel cu care împarte casa, masa și plapuma să știe de trandafiri David Austin, de helleborus sau de frunze de Dusty Miller.

Și mai ales îi place să creadă că pentru o secundă bărbatul pe care-l iubește s-a gândit numai la ea și la bucuria pe care i-ar face-o dacă ar vedea prin vizorul ușii flori și-un zâmbet tâmp. 

Dar nu, amicul, macho de Dâmbovița, are convingerile lui, el știe cel mai bine: florile sunt un moft, un pretext de a umfla buzunarele cui nu merită, știe el ale cui.  Și, în plus, nu îi dă prea mult nas că apoi i se urcă în cap: acum vrea flori, mâine poate să vrea să o ducă în port la Marsilia ca să bea un Kir Royale și să vadă apusul.

Amice, fata vrea flori. Du-i-le azi, mâine e posibil să înceapă să și le ia singură. 

Sau, cum e mai rău pentru tine, să i le aducă altul, fără convingerile tale balcanice și ancestrale.

Daydreaming

Nu voi ști niciodată la ce se gândea Taz. E obișnuit să-l fotografiez, pozează ca o divă de Antena Stars imediat ce mă vede cu camera în mână.

Eu mă gândeam că au trecut deja 19 zile și că mi-e dor. Atunci, în aeroport, îmi ziceam că va fi ușor și că 30 zile nu mai înseamnă nimic după ce am stat fără tine toată viața mea de până acum.

Știu că mă vei întreba iarăși dacă m-am răzgândit și o vei face trecându-ți degetele peste încheietura cu tatuajul și ronțăindu-mi o ureche. 

Iar mie-mi va veni greu să-ți spun că nu m-am răzgândit și că, pur și simplu, nu pot să las tot și să mă mut jumătate de lume mai încolo.

Și-atunci te voi ruga să mai așteptăm. Să treacă și toamna. Și prima zăpadă. Și poate să dea și colțul ierbii...

Și vei vrea să mă atenționezi că nu prea mai e timp. Că nu mai ai răbdare. 

Că dacă tot ne-am găsit, ce-ar fi să nu ne mai despărțim.  

Tu, copile... îți râd în față. 

Știu că e timpul să nu mai fiu om mare dar nu știu cum să încep.