Oby

Între mine și vecinii mei există o poartă care stătea în permanență încuiată până acum câteva săptămâni. Acum stă tot timpul larg deschisă, pentru ca potăile astea două să se poată vizita. Oby apare cam pe la vremea cafelei. Îi deschid ușa de la terasă, îmi dă binețe cu un pupic și două urme de lăbuțe pe haine și se îndreaptă glonț spre castroanele lui Taz, pe care le lustruiește și le plimbă prin casă, făcând un tămbălău de-ți sare și ultima idee de somn din gene. 

Se joacă până cad lați. Zac un pic la soare, după care o iau de la capăt. 

Taz se mai bosumflă câteodată și vine pufăind în casă, dar uită repede de ce s-a supărat și în 10 minute fuge dincolo. 

De ieși noaptea în curte, riști să mori de inimă, nu e chip să nu pășești pe vreuna din jucăriile acelea care chițăie, pe care Oby le cară de la el la noi. Cred că așa îmi mulțumește el pentru că se ghiftuiește în fiecare zi cu mâncarea lui Taz. Și tată-su care se plângea într-o zi că de la o vreme face mofturi la crănțănele...