Propunere mărturii Ileana și Rareș

Dragilor mei Ileana și Rareș, doi tineri frumoși și veseli, le-am propus, ca mărturii pentru nunta lor din iulie, un măr roșu învelit în hârtie veche din podul casei Crisandrei și decorat cu un baton de scorțișoară, câlți, sfoară și frunză din fetru.
În loc de " Vă mulțumim că ne sunteți alături!", citate amuzante: "În casa noastră, eu sunt șeful. Soția mea e doar cea care ia deciziile." Sau "Eu și soția mea am trăit fericiți 20 de ani. Apoi ne-am întâlnit."
Propunere acceptată cu entuziasm la 3 minute de la primirea acestor fotografii.
Case closed!

Dacă mor, tu cui rămâi

Fix cu ciorapii ăștia roșii eram când un tembel cu Logan era să mă izbească azi pe trecerea de pietoni. N-avea cum să nu mă vadă! Am înțepenit când am auzit zgomotul roților înfrânate și am făcut ochii întâi miiiici, mici, apoi maaaari, mari. M-am adunat repede, am reușit chiar să nu leșin acolo de frică și am continuat să traversez demnă. Nu știu ș̶o̶f̶e̶r̶u̶l̶ tembelul, dar eu cred că eram albă ca varul și-mi tremurau gleznele-n pantofi de numa-numa. De aici încolo, n-am mai fost bună de nimic...
Doar să mă gândesc cum ar fi lumea fără mine. Groaznică, evident, dar s-ar descurca ea cumva, doar a trecut prin atâtea războaie, epidemii, acum și încălzirea globală...

Mi-am dat seama că nu sunt pregătită să mor, în primul rând pentru că am luat niște avansuri de la clienți și nu pot să mor așa, neserioasă, dar și că ar fi foarte înțelept să las negru pe alb ce dorinți mă încearcă atunci când mă gândesc la propriile-mi funeralii.

În primul rând, vă implor să nu-i lăsați pe mami și pe papa să se ocupe de treaba asta, sunt în stare să mă bage în pământ cu alai de popi, în rochie de mireasă și cu bani pe ochi. Și să plângă, să se căineze și să-și frângă mâinile după b̶o̶b̶o̶c̶u̶l̶ floarea lor de fată. Și să-mi pună și-o cruce  urâtă de marmură la cap. Cu îngeri în stânga și-n dreapta. Nu, dom'le, nici nu încape vorbă! Nu mă țineți voi pe mine în întuneric și-n strâmtoarea aia de 1/2m.

Dacă nu mor pe loc și intru în moarte cerebrală, poftiți de luați tot ce se poate; în afară că e totul gratis, puteți să vă bazați pe organele interne, am avut grijă de mine ca de ochii din cap, sunt sănătoasă tun.  

Dacă mai rămâne ceva, vreau să mă îmbrăcați într-o rochie frumoasă. Da' frumoasă! Nu una de seară, una romantică și înfoiată. Neapărat cu sandale fine, unghii roșii, părul bucle. Nu cu coc că nu-mi stă bine. Și cu machiaj profi, vă rog, sigur voi avea cearcăne.

Și-așa să mă incinerați (mereu am fost o friguroasă) și mă împrăștiați pe o plajă, n-are importanță unde, lângă mare să fie. Sau prin sudul Franței, dacă are cineva drum pe acolo. Și să nu vă prind îndoliați și plângând în batiste nici măcar o zi că mă scol și vă bântui de nu vă vedeți!
La pomană, vreau șampanie, căpșuni, ciocolată, macarons, bezele și fondante. Și să cânte Queen. Și Muse. Să râdă oamenii, să fredoneze și să danseze. Și, de-a doua zi, să zâmbească și-n locul meu de câte ori sorb dintr-o ceașcă de cafea cu lapte,  mănâncă un ecler, călătoresc la Paris, poartă diamante, mângâie un cățel alb și pufos, dorm în pijamale de mătase, destupă o sticlă de Prosecco, fac dragoste cu pasiune, simt o rază de soare pe piele, se destrăbălează prin Tribute, stau cu nasul într-o lalea albă sau se uită la Love Actually.


Declar că aceasta este ultima mea voință,
Fairy

Coffee? Tea? Me?

Ca să rămânem în aceeași dispoziție de visare

Such a perfect day

De multe ori mi-am dorit ca și gramatica limbii române să permită adjectivelor "perfect" și "complet" să aibă grade de comparație ca să nu mai fiu nevoită să pun titluri în engleză pentru a descrie momentele trăite pe aici, pe la castel. 

Vineri aveam capul mare și nervii praștie, îmi tremurau mâinile de oboseală și ardeam să fug undeva în lumea largă, dar niciodată nu pot să fug atunci când vreau eu, ci doar atunci când pot alții, când am suficienți bani pe card sau când nimeni nu se mărită/însoară/botează/serbează/aniversează. Și totuși am lăsat totul baltă, mi-am luat prietena de toartă, și-am plecat. Nu în lumea largă, ci mai aproape, la mare. Pe o plajă pustie, bineînțeles, că nu ne amestecăm noi, zânele, cu turiștii. 

Știi drumul? (Ăsta e stresul vieții mele: nu rețin repere, nu știu să citesc hărți, gps-ul mai mult mă încurcă, mușchiul de pe copaci numai spre nord nu stă, Steaua Nordului n-o deosebesc de alte mii de stele, habar n-am de unde a răsărit soarele, tuburile metroului londonez sunt un coșmar, pe scurt, am o mare problemă cu orientarea și poziționarea în spațiu. De aceea nu mă aventurez să plec singură nicăieri, există o mare probabilitate să mă pornesc spre Bruxelles și să ajung la Rio de Janeiro.)

Îl știu, dragă, am fost acolo de atâtea ori! 

Hai atunci!

Și-am ascultat Rock FM, și-am cântat balade, și-am mers cu geamurile deschise de era să ne pierdem genele false, și-am mâncat caramele din acelea care se lipesc de cerul gurii, și-am suspinat la aduceri aminte estivale...

Zână, trebuie să ne întoarcem, am ratat intrarea!

Păi nu ziseși că știi drumul cu ochii închiși?

...

Ne-am întors vreo 20 de kilometri, nu mai mult. 

Nț, lasă-mă pe mine de-acum! Și-am preluat comanda cu foarte mare responsabilitate: am început să mă uit după indicatoare.  Minune! A funcționat: am ajuns pe cea mai frumoasă și pustie plajă, exact cea pe care o căutam. Și-am zăcut pe scoici nesparte de valuri sau de pași și-am lăsat acolo nervii și dorurile toate.

Salutări de la Taz

Când mănânc sandvișuri cu mozzarella și castravete, ăsta micu' mănâncă toată mozzarella, eu pâinea și castravetele. Nu mi se pare, dom'le, normal.

Happy birthday to me-introducere

Nu-i a bună când tac pe blog: ori s-a întâmplat ceva grav pe la castel, ori muncesc din zori și până-n seară, ori îmi mușc limba. De data asta, nu s-a întâmplat nimic grav, totul e în grafic, am curățat puțin după fluturii care s-au tot zburătăcit, nu mult, sunt totuși fluturi, nu gândaci de bucătărie.
Acum ne pregătim de petrecere mare că o dată în an e ziua zânei. Vorba bunicii, numai mâine nu-i poimâine ca să desfacem șampania și să tăiem tortul. Va trebui să comand unul mare, s-au cam adunat lumânări...
Știu foarte bine când m-am născut, îmi cunosc CNP-ul pe dinafară, dar nu știu de ce, atunci când sunt întrebată câți ani am, deschid gura să zic "douăzeci și...", zău că nu-mi dau seama când și unde zburară toți anii ăștia. Am tot 1 metru 70, tot 50 de kilograme, dar mult mai mult curaj, mai mult respect, mai multă dragoste, mai multă siguranță decât atunci când am plecat de acasă de la mama.
Am învățat de toate: ce haine îmi vin bine, să-mi țin spatele drept, cum să mă pieptăn, limbi străine, câte ore de somn îmi sunt de ajuns, ce mă face fericită, să scriu și să vorbesc cu eleganță, să nu amestec vinul cu apă minerală, ce-mi place, ce-mi creează disconfort, să nu-mi pese, să nu mă culc machiată, cum să curăț pantofii din piele întoarsă cu Vanish pentru covoare, cum să port parfum și-n somn, să-mi exprim emoțiile, să nu mă plictisesc și muuulte altele.
Niciodată nu m-am simțit mai bine, niciodată n-am arătat mai bine. Știu pe de rost  lecțiile nr. 1, nr. 2 și nr. 3: ce nu știu n-are cum să mă doară, o pereche nouă de pantofi e remediu universal, când judec pe cineva, mă asigur că eu sunt perfectă.
Ce n-am învățat încă e să descifrez o hartă, să dansez latino, să spun bancuri și să găsesc un răspuns la întrebarea: dacă bărbații de 40 + gândesc și se poartă ca puștii de 16 ani, spre ce categorie de vârstă ar trebui să-mi îndrept atenția ca să pot spera că gândește și se poartă ca cineva de vârsta mea?