miercuri, 8 iunie 2016

Cum nu m-am îndrăgostit de Istanbul

Această postare s-ar putea numi foarte bine Cum a sărbătorit soră-mea 25 de ani de căsătorie la Istanbul cu mine, nu cu bărba-su, așa cum era planificat, dar cum aici nu e despre ea, ci despre mine, am să las titlul neschimbat.

Am plecat într-o joi voioase pline de draci; nici cu o jumătate de ora înainte de a porni spre aeroport nu știam dacă pot să plec sau nu. Am apucat să arunc niște fuste, periuța de dinți și încărcătorul de telefon în valiza cu dungi de zebră și m-am aruncat pe bancheta din spate a mașinii, unde soră-mea era deja instalată. Tot drumul am zbierat amândouă la telefon, încercând să mai rezolvăm din mulțimea de chestii rămase neterminate. Într-o secundă de liniște am apucat să mă întreb unde au dispărut bucuria și neliniștea aceea plăcută de dinaintea unei călătorii, pentru că tot ce voiam era să îi spun șoferului să întoarcă și să mă lase în fața casei.

Am ajuns la Istanbul cât ai clipi și tot cât ai clipi m-am rătăcit de soră-mea. Să mergi cu ea undeva e o aventură, nimeni nu poate ține pasul. Calcă hotărât, are compasul mare, schimbă direcția într-o clipă, își face loc în cea mai compactă mulțime; dacă o scapi din ochi o secundă, ai pierdut-o, pa. Avem tot timpul aceeași discuție: Hai odată, mergi de zici că stai, strigă ea la mine. Dar unde ne grăbim, soro? răspund eu.

Ne grăbeam la hotel. 4 stele, în buricul târgului, la Laleli. Ne organizaserăm, aveam hartă, aveam adresa. Și dacă străzile ar fi avut și plăcuțe cu nume, poate am fi și găsit-o. 4 oameni am întrebat de strada noastră, în engleză, evident. 3 au dat din mâini neputincioși, al patrulea ne-a indicat direcția bună. Hotelul era la 50 de metri distanță față de stația de metrou. Hi hi hi, ho ho ho, check in, have a nice stay, ne mai hăhăim un pic cu bell boy-ul, inspectăm camera, conchidem că au avut un fotograf tare priceput și ieșim pe straße să mâncăm humus și pește, și fructe de mare, și legume la grătar, și baclavale, și fistic, și ayran că doar de asta veniserăm.
Am fluturat meniul de câteva ori și deja obosisem: toate felurile de mâncare semănau, toate farfuriile din fotografii  erau pline ochi, deci nu trebuia decât să pui degetul la întâmplare și sigur primeai ceva comestibil. Zis și făcut: dorada, un sfert de cartof, o frunză de lăptucă și un degetar de legume. Pâine albă din aceea de la supermarket, cu gust de carton. Mno. Mâine va fi mai bine, măcar nu ne-am culcat pe burta goală.

Culcat? O dizeuză cânta din tot sufletul ei în rusește chiar sub geamul nostru și a tot cântat, îmi venea să mușc din perna fleșcăită pe care mi-o pusesem peste urechi. Soră-mea dormea dusă, după ce smulsese neonul minibarului ce lumina a giorno camera. A naibii, la București se plânge tot timpul de insomnii! Într-un final am adormit și eu, nu știu dacă a tăcut privighetoarea sau dacă am leșinat eu de epuizare.

M-am trezit in lălăiala unui muezin care-și chema oile la rugăciune. Doamne, ce l-am mai bombănit pe Orhan Pamuk! Și obiceiul ăsta al meu să vreau să merg în locuri despre care citesc în cărți bine scrise sau pe care le văd în filme bine făcute. Păi in "Istanbul" nu scria nicăieri ca muezinii se trezesc înaintea găinilor și cântă la megafoane! Cinstit vorbind, la cum striga al nostru, am zis să vezi acum ce dă năvală lumea la rugăciune.  Nu era nici țipenie pe stradă, că m-am uitat pe fereastră. Mașini mari de gunoi măturau și spălau străzile. Cu o seară înainte, la fiecare pas loveam ba un pahar de plastic, ba un șervețel făcut ghemotoc, ba o cutie de carton.

N-am apucat să-mi termin gândurile luminoase că soră-mea era îmbrăcată, încălțată, cu rucsacul în spinare: hai, ce faci, dormi? Da' unde ne grăbim, soro? Hai odată că n-am venit aici să stau în cameră. Am plecat cu părul vâlvoi, nebuna era deja în lift când eu eram în pijamale... Am apucat să cer să ni se schimbe camera pe motiv că am învățat deja repertoriul de melodii rusești; foarte amabili, n-am ce să zic, no problem, you go, we will move your luggage. (Și-asa a fost, seara când ne-am întors aveam bagajele într-o camera linistită: nu se mai auzea muzica, Inshallah, ci zgomotul ventilatoarelor de la metrou. Și meciul din camera alăturată.)

Soră-mea, organizatoarea aventurii, făcuse cercetare serioasă, avea lista cu 50 de locuri pe care trebuia sa le vizităm, 50 de chestii pe care trebuia să le cumpărăm și 50 de mâncăruri pe care trebuia să le mâncăm.
Eu aveam o singura țintă: scările și aleile de pe acoperșul Marelui Bazar. Mă și vedeam printre coșuri de fum și antene, urcând și coborând treptele pe care le urcase si coborase James Bond când se lupta cu dușmanii și salva omenirea de la dezastru.

Am ajuns la Moscheea Albastră când nu aveam voie să intrăm decât dacă ne rugam. Mă uit la soră-mea, nu părea să aibă nevoie de alinare divină, ronțăia la un porumb fiert, iar eu n-am nicio relație cu dumnezeu, deci am făcut stânga împrejur și ne-am dus la Topkapi, la Suleyman Magnificul acasă. Am luat biletele cele mai scumpe, să nu cumva să ne scape ceva. Voiam să văd cu ce se îmbrăcau, pe ce mâncau, pe ce stăteau, în ce-și țineau hainele și bijuteriile opulente pe care le văzusem în atlasul de istorie, armele pe care le-au încrucișat cu ale moldovenilor. Voiam să-mi fac o idee despre cum trăiau, cu ce se ocupau toată ziua, cum era organizată munca la palat. Am vazut 5 ligheane, 3 carafe, 20 de farfurii si 4 oale maaaari pentru șerbet. Sabia lui Ștefan cel Mare. 5 rubine și 16 smaralde. Poate trebuia să mă uit la serialul ăla turcesc la care se uita mama...
Camera Circumciziei este expresia glorioasă a monotoniei pe care am tot simțit-o plimbându-mă pe aleile cu panseluțe galbene: avea pereți, un divan și o vatră. Divane și vetre în fiecare cameră, peste tot, primprejur, nimic altceva.

Jumătate din camerele palatului erau închise, posibil să fie acolo ce speram eu să văd, dar acum nu mai sunt curioasă.

Am mai stat un pic pe terasa de marmură deschisă spre Cornul de Aur, am respirat briza, am făcut cu greu câteva poze prin pădurea de stickuri de selfie și am plecat spre Sfânta Sofia. Frumos, dar nu prea. Da, e veche. Da, e istorie. Nu, nu m-am simțit nici pătrunsă de sacralitate, nici copleșită de monumentalitate.  Posibil să fi avut eu așteptări prea mari. La Moscheea Albastră m-am simțit ca americanii ăia care sunt dezamăgiți de mărimea Giocondei la Louvre: așa mică e?
Păi dacă se ocupa preafericitul nostru de ea...
Mă rog, am căscat regulamentar gura la tavanul boltit, am fluturat de colo până colo pungile de plastic în care ne puseseră încălțările, am râs cu lacrimi de soră-mea căreia i-au dat o fustă urâtă să o tragă pe dânsa că cică era prea sexy. Nu m-a lăsat să o fotografiez îmbrobodită cu basmaua bleu, bluza gri cu dungi roz, fusta verde și șosetele roz fosforescent.
Ea a mai lipăit o vreme prin moschee, eu am plecat sa mă uit la oameni. Tare aș fi vrut să fiu în gândul unora.

Ploaia ne-a prins într-un magazin de dulciuri, Haviz Mustafa. Acolo mi-a plăcut, de ce să mint. Mi-a plăcut locul, mi-a plăcut povestea locului. Am mâncat doua porții de borek de parcă n-ar fi fost. Și încă una de kunefe. Și-aș mai fi vrut și un castronel de orez cu lapte, dar deja mă strângea rochia în talie. Acolo am luat hotărâri importante pentru viitorul meu: dacă vreodată o să fiu suficient de bogată, îmi voi angaja un cofetar turc.

Dar unul care să vorbească și altă limbă decât cea în care l-a născut mama lui. Tare frustrant e să nu te poți înțelege om cu om. Să întrebi ceva în engleză și să ți se răspundă în turcă. Și tare trist e să vezi tineri de 20 de ani, cu smartphone și căști în urechi, dând din umeri a neștiință, necunoscând engleza nici la nivel de stânga, dreapta, înainte sau înapoi. Nu m-am mai lovit niciodată de zidul asta. Vorbesc engleza și franceza cu ușurință, am cunoștinte basic de spaniolă, italiană, ba chiar și germană sau greacă dar eu cu oamenii ăștia nu am reușit să mă înțeleg. Poate am avut  eu nenorocul sa îi întâlnesc pe cei mai nătângi, dar dupa 5-6 încercări nereușite am trecut pe modul ignore everything. Ceea ce mi-a folosit în Grand Bazar. Unde nu m-aș fi dus dacă știam că e doar o variantă mai scumpă a Pieței Obor. Pe primii 20 de vânzători de te miri ce i-am refuzat politicos, pe următorii îmi venea să sar să-i zgârii și să-i mușc. Toți au ceva să-ți spună, toți au ceva să-ți arate, toți vor să știe de unde ești, toți îți zic ce beautiful lady ești.
Nu am găsit scările care duc pe acoperiș, cică e interzis să urci, James Bond a avut permisiune specială să filmeze acolo. Am răscolit internetul, câțiva aveau niște ponturi, dar destul de vagi. Oricum, la cât eram de amețită de strigături și vânzoleală, sigur mă prăvăleam naibii de pe vreun acoperiș.

Turcii cred că s-au născut comersanți: oriunde mergi pe stradă, toți au ceva de vândut, una-două îți vâră ceva sub nas de te și sperii. Eu, când mă plimb, de regulă visez și tare greu mi-a fost să fiu trezită la fiecare pas, ba odată mi-a sărit cafeaua din mână de spaimă: un moș voia să cumpăr baloane de săpun. Coronițe din flori de plastic, tablouri cu cascade și leduri, parfumuri, huse de Iphone, titirezi, gheruțe de scărpinat scalpul, bumeranguri. Unul mă îmbia să-mi cremuiască pantofii pe un dispozitiv din acela din secolul XIX. Nu mă vezi, boss, că am sandale?!

Când nu strigă cineva, claxonează o mașină sau un tramvai. Cred că turcii așteaptă cu răsuflarea tăiată ca bebelușii lor să claxoneze, nu să plângă atunci când se nasc. Că-i verde sau roșu, semaforul e de decor; dacă vrei să traversezi, ești pe cont propriu, supraviețuiește cel mai iute de picior. Mă simțeam ultima fraieră când așteptam cuminte la semafor în timp ce toată lumea era deja dincolo când se făcea verde.

Am bifat tot ce avea soră-mea pe listă, ne-am pozat peste tot, am băut cafea turcească și ceai, ne-am uitat la luminițele de pe Bosfor și de pe un mal, și de pe celălalt, am mâncat castane și covrigi cu susan, am cumpărat oregano și sumac din Piața de Mirodenii, am urcat și-am coborât toate scările și străzile în pantă, pupat Piața Taksim.





Mă întorc acasă cu bășici în talpă, cu un dor mare de Taz, cu convingerea că sunt mai buni covrigii cu susan de la Viena și cu o dorință  mare de a merge într-un loc frumos. Promit că dacă vreodată mai simt nevoia să mă întorc la începutul secolului  XX, am să mă plimb pe Lizeanu.

Scriu din aeroport, unde nu mă pot conecta la internetul FREE până nu le furnizez un număr de telefon la care să primesc un sms cu password-ul de acces. Încă îl mai aștept. Am ajuns în aeroport acum câteva ore bune.
Scriu și, din când în când, sorb din cafea. Tot din când în când vine câte un ospătar și dă să-mi ia ceașca de pe masă, ceașcă în care e evident că mai am cafea. Primilor doi le-am zâmbit și i-am rugat să mi-o mai lase. La al treilea am mârâit un Leave it! suav ca freza stomatologului pe gingii.
Mi s-a făcut poftă de ceva dulce. Iau și un iaurt cu bucăți de fructe. Cer o linguriță și primesc un cuțit. Repet numele tacâmului de care am nevoie, mi se întinde o furculiță. Risc să-mi arate toata vesela, mai bine mă intind peste tejghea și-mi iau singură o linguriță.

A început Ramadanul, sărbătoarea iertării și a împăcării. Niște descreierați au găsit de cuviință să serbeze detonând bombe, omorând 9 oameni, rănind câteva zeci și devastând totul la Vezneciler, la 100 de m distanță de hotelul nostru.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Facerea de bine, futere de mamă

E acea perioadă din an când toți vrem să fim mai buni, duduie online-ul de campanii umanitare și strângeri de fonduri pentru cauze care mai ...