Casa cu pisici

  

Iubitoare de câini de la facerea lumii încoace (în mod special de muțuței albi, flocoși, cu ochi negri și cu personalitate),  n-aș fi zis că m-aș putea topi de dragul unei ființe care-și uită blana pe oriunde se așază, care se plimbă pe masă printre pahare și farfurii cu nonșalanța cu care eu respir, care zgârie și mușcă, se ascunde prin sertarele cu lenjerie și face ordine în cele cu ciorapi, care e surdă complet când o strigi pe nume, dar deosebit de alertă când aude o pungă foșnind, care nu țopăie și nu face tumbe de bucurie că ai venit de la serviciu și care, după o călătorie de 3 săptămâni, atunci când intri pe ușă, nu-ți poate dedica decât o fărâmă de privire Ai venit? Bine. Hrănește-mă. 

 Kiki, Mitzi și Prințesa sunt exact așa. Toată seara m-au privit cu aerul că nu înțeleg cine mai e și asta și de ce tot deranjul cu lumânări, muzică și masa aranjată în sufragerie. 

Și toată seara și eu le-am privit fascinată de cât erau de de acolo, de potrivite cu culorile parchetului și-ale tapițeriei fotoliului, cu pernele brodate cu surate de-ale lor, cu lumina și cu aerul, cu discuțiile noastre toarse și cu gândurile ascunse în gropițele unor zâmbete mustăcite. 

Doar ce am intrat în casa cu pisici și m-am felicitat, în gând, pentru subțirimea rochiei alese căci vinul, focul din șemineu și alte  elemente termoregulatoare imposibil de menționat când știi că mama și fosta profă de franceză îți citesc blogul, mi-au topit E doar o cină-urile  cu care venisem înarmată...