Și în viața mea e la fel. Oameni de tot felul pășesc în ea, unii se șterg bine pe tălpi la intrare, alții intră cu bocancii plini de noroi, îmi fac covoarele harcea parcea și nu se mai dau duși. Unul din oamenii ăștia este Tembelul.
Tembelul este o creatură care viețuiește pe strada unde am atelierul. Cumva, ajutat de singurul lui neuron funcțional, este convins că e îndrăgostit de mine și nu de ieri, de azi, ci de mai bine de un an.
Memoria selectivă de care dispun nu a notat momentul exact când am devenit conștientă de prezența lui: pe strada aceea, toată lumea pare să ne cunoască pe mine și pe colega mea deși noi nu cunoaștem pe nimeni. În fine, să dăm vina pe spiritul gregar al bucureștenilor și să acceptăm că pentru unii e mai interesantă viața altora decât viața proprie.
Mi-aduc aminte că ori de câte ori veneam sau plecam, deschideam geamul sau ieșeam să-mi recuperez vreun client rătăcit, dimineața, la prânz, la ceaiul de la ora 5 sau seara, mai mereu auzeam frânturi ale unui monolog săvârșit cu o voce stridentă: Uite, mi-am luat și eu telefonul ăsta Nokia Nu-știu-cum și am zis să te sun să văd ce mai faci.
Într-o zi vocea m-a întrebat cum îl cheamă pe cățelul meu, apoi mi-a zis că e drăgălaș. Apoi că și eu sunt drăguță.
In altă zi, aveam o lalea înfiptă în ștergător. După câteva zile, altă lalea. Apoi o crenguță de liliac. Apoi un trandafir. Orice floare sădeau muncitorii de la Spații Verzi prin răzoare, aveam și eu în parbriz. Ne amuzam copios în fiecare zi, devenisem gluma favorită a prietenelor mele.
La un moment dat, o bătaie în geam și un trandafir. Nu unul din acela furat, ci un First Red mare cât pumnul, cu codița înfășurată în folie de aluminiu. A fost isterie în masă. Toată lumea aflată în atelier se tăvălea în spatele meu în timp ce tembelul îmi explica emoționat că a pus și un bilet cu numele și numărul lui de telefon. Atunci l-am observat: o față turtită, neagră, cu zâmbet tâmp, urechi clăpăuge și freză înțepenită cu gel spre dreapta. Sau stânga. Mă rog, înțepenită într-o direcție. Discurs de retardat, intelect de puști de 7-8 ani. Vârsta reală nu i-o cunosc, dar probabil că are cam 30 de ani. I-am mulțumit abia abținându-mă să nu izbucnesc în râs căci mi se făcuse o milă teribilă de el: un băiețel rătăcit în corpul unui bărbat, s-au mai văzut cazuri.
Nu a trecut mult până când băiețelul, în timp ce trebăluiam pe lângă portbagaj, mi-a zis că am un fund apetisant în blugi și că i-ar plăcea să mă mângâie. Oh! Am fost atât de copleșită că l-am înjurat de mă-sa și i-am zis să dispară. Singura dată când am lătrat la un bărbat să dispară, s-a conformat, și-a luat băgăjelul și-a plecat. Tembelul, nu. S-a apucat să-mi explice că nu e frumos să înjur, că sunt o doamnă și că unei doamne nu-i stă bine să vorbească urât. Și că mă-sa e bolnavă, tu știi că mama e bolnavă, a făcut atac cerebral și acum stă în pat? Și că are o soră moartă și că o să mă vadă Dumnezeu.
Nu mai tăcea. De ce îi ziceam să mă lase și să se ducă în treaba lui, de-aia insista să-și continue lecția de morală. Eu țipam, Taz se isterizase și el, făcea spume și voia să-l apuce de nădragi, el îi dădea înainte cu Dumnezeu care le vede pe toate, vecinii ieșiseră la ferestre, un taximetrist oprise în intersecție și filma cu telefonul...
Reușesc să-l calmez pe Taz, intrăm în atelier, ne liniștim, ne apucăm de treabă, primesc vizita unei cliente și, cum stăteam noi și puneam o nuntă la cale, numai ce-o văd pe biata fată că face niște ochi maaari și amuțește. Mă întorc și amuțesc și eu: o tufă de liliac se legăna prin fața geamului în timp ce vocea stridentă mă ruga să fiu iertătoare. Am greșit! Iartă-mă! Nu mai fac! Promit, iubirea mea!
I-am luat creanga, am închis geamul, mi-am cerut scuze față de clientă, ne-am reluat serios discuția preț de 5 secunde, însă instantaneu am izbucnit amândouă în râs și-am ținut-o așa câteva minute bune: mi-a zis că s-a simțit ca într-un film de Kusturica și că e, de departe, cea mai exotică întâlnire pe care a avut-o.
Aaa, zic, stați că o altă clientă a avut parte de una și mai exotică!
Într-o dimineață am găsit zidul de sub fereastră așa. Fără flori. Ele erau doar parte din gluma zilei.
Noi vorbeam, el cânta și văruia sub geam. Din când în când mai ridica trafaletul ca pe sabie și striga E bine? Mai ești supărată? Hai nu mai fi supărată că uite, am șters.
De atunci și până acum, alți câțiva clienți au asistat la astfel de scene: prin geamul deschis mă trezeam ba cu banane, ba cu flori, ba cu maimuțoi de pluș. Eu i le aruncam în cap, el mi le punea înapoi și mă certa că dă bani pe ele iar eu îmi bat joc ca o nesimțită ce sunt.
Florile deveniseră deja accesoriu al mașinii, aproape că nu mai era zi în care să nu găsesc una la ștergător. Nu exista moment al zilei în care să vin, să plec sau să ies doar până la mașină și Tembelul să nu apară de undeva. Nu mai era amuzant și nu mai puteam să-l ignor: făcuse rost de numărul meu de telefon, îmi scria sms-uri, se pare că o angajată pe care tocmai o concediasem, pesemne cu un IQ la fel de mic ca și al lui, îi dăduse destul de multe informații și îl încurajase.
Pe la sfârșitul verii, l-am văzut în fața porții de ACASĂ. M-a văzut și el, a fugit. Plină de draci, m-am urcat în mașină val-vârtej și m-am dus la atelier, eram sigură că-l găsesc la magazinașul pe unde-și face veacul. Se ascunsese după un rastel cu cartofi. Niciodată n-am fost mai nervoasă ca atunci: l-am tras de păr, i-am cărat pumni în cap și șuturi în fund, l-am înjurat în cel mai urât mod cu putință, neavând până atunci habar că vocabularul meu chiar include cuvintele acelea care-mi ieșeau pe gură. L-am făcut urât, prost, nespălat, handicapat, l-am umilit cu public (v-am zis deja că pe strada aceea nu se întâmplă nimic fără spectatori) și l-am amenințat că, într-un fel sau altul, tot îi mut dinții la spate. A plecat în patru labe. În mașină, pe când încercam să mă calmez și realizam că mi-era rușine pentru cum mă lăsasem dusă de val, primesc SMS: Iartă-mă, iubirea mea, am vrut doar să te văd de ziua ta. Era Sfânta Maria. Abia atunci am observat că aveam în parbriz o felicitare.
M-am oprit la secția 10 de poliție. Era duminică la prânz și bătea vântul prin birouri. Am început să-i povestesc unui polițist toată tărășenia. Omul serios, profesionist, interesat, mă asculta. Hai să facem o reclamație ca să putem începe procedura. Hai, zic eu, încântată. Am scris despre prezența constantă a cretinului în preajma mea, despre hărțuieli, despre urmăriri, despre cum îmi pictează pe pereți. M-a întrebat dacă am martori. Ohoho!
Când ajungem la partea cu zecile de sms-uri primite la orice oră din zi și din noapte, polițistul îmi sugerează să transcriu câteva, cele care cred eu că sunt edificatoare. Edificatoare? Edificatoare pentru stările prin care trece retardatul? Într-unele îmi trimitea versuri din manele, alteori mă blestema, uneori mă invita la partide de sex sălbatic, alteori îmi spunea că sunt o babă și că nu merit iubirea lui de tânăr verde cu un penis de dimensiuni colosale. În unele era deosebit de agresiv, pentru ca la un interval de 2 minute să revină și să fie mielușel. Care dintre acestea ziceți dumneavoastră că sunt edificatoare? și-i întind polițistului telefonul. Omul serios, v-am spus, începe lectura. Scroll down, down, down câteva zeci de secunde.
La început, încerca să-și mascheze veselia, își acoperea gura, se ciupea de buze, înghițea des, se freca la ochi. Dar și când s-a pus pe un râs din acela zguduit! Citea, se bătea cu palmele pe genunchi și-și ștergea lacrimile, iar eu râdeam de râsul lui.
Îi recita unui coleg:
Inimioara mea inimioara mea te ador plâge sufletul în mine de dorul tău.
Dacă îl iubești pe Taz să ai grije de el să nu mai îl lași singur pe stradă se putea să vină un câine să-l muște. Când o văd pe Mama ta îi zic să ți-l ia...
Singura prietenă a ta sinceră este Ariana (n.b. Ariana este angajata de care pomeneam mai sus), celelante sunt egoiste și nesimțite ca tine.
Am renunțat la tine, prietenele tale nu vor să fi fericită. Sant egoiste și rele. Dacă vrei să-ți domine viața prietenele tale Lingete în continoare cu caricaturile, religvele preistorice.
Să ști că n-am zis din suflet, am fost supărat pe tine. Mă faci amărât, prost, jegos, ma-i înjurat de mamă, am o soră moartă, Dumnezeu e sus și vede!
Când ți-am dat primul trandafir m-am uitat în ochii tăi radiai de fericire.
Am ținut-o așa vreun sfert de oră, mă dureau obrajii de râs, multe dintre mesaje erau nedeschise și le citeam chiar și eu pentru prima oară.
Ideea e că am rămas doar cu distracția: cretinul e cretin cu acte, nu poate răspunde pentru faptele lui, mai are plângeri de la o femeie pe care a terorizat-o vreo 3 ani și pe care n-a slăbit-o până nu s-a mutat biata de ea în Germania. Interesant e că cine îi semnează certificatele alea medicale și îi face evaluările consideră că nu e periculos și, drept dovadă, umblă liber printre oameni.
Adevărul e că nu m-a atins niciodată. Doar se pune în fața mașinii și-mi trimite bezele sau se aruncă pe capotă și-mi pupă parbrizul sau îmi desenează inimioare pe el când e prăfuit. Și se supără îngrozitor când vede că îi arunc florile pe care mi le lasă la ștergător. Imediat mă taxează cu un sms: Ești o babă nesimțită. Cred că ai peste 45 de ani. Ai bătut joc de sentimentele mele.
Nu mă mândresc cu asta dar l-am pocnit de câteva ori, pur și simplu nu m-am mai putut stăpâni și l-am pălmuit. E drept, aveam mănunchiul de chei în mână. A plecat supărat. Peste câteva minute m-a atenționat: Nu prea ai forță, să pui mâna să mănâci, sufletul meu.
Când iubitul meu și-a pierdut răbdarea și l-a luat la întrebări, Cine ești tu? Nu-i adevărat, nu ești iubitul ei, n-are iubit. Mi-a spus mie Ariana. Și să știi că EA îmi cere flori și îmi zice sa-i aduc mărțișor și eu chiar am fost la sora ei în casă. Iar mama ei stă pe undeva pe lângă gară.
Am încercat orice metodă: cu duhul blândeții n-a mers, s-a simțit încurajat. Dacă l-am ignorat, n-a avut niciun efect. Când l-am pocnit și l-am porcăit, se pare că i-a plăcut. Are perioade scurte de o săptămână maximum două în care nu dă niciun semn, probabil rămâne fără credit la cartelă sau îl bate ta-su de-l lasă lat. După care își amintește că mă iubește.
Zilele trecute, mi-a căzut un copac pe mașină și s-a gândit să-și arate susținerea și, din nou, dragostea:
Ai bătut joc de sentimentele mele, ma-i făcut să mă îndrăgostesc. Dumnezeu nu doarme! Eu am fost sincer cu tine... Râdeai de mine, mă făceai amărât, prost, jegos, urât. La oamenii falși Dumnezeu le dă o palmă...
Bună dimineața nebunatic-o. Dacă n-ai cu ce să vi vin să te iau eu cu bicicleta mea.
Inimioara mea nu mai vi la serviciu. Te vreau lângă mine să ne sărutăm franțuzește să îți ling buzele.
Nu ne mai amuză, înainte primul lucru pe care îl dezbăteam la cafea era aventura Prințului Broscoi în Fairyland. Plănuiam să-l aruncăm într-unul din tomberoanele de vis-a-vis. Sau să-l închidem în WC-ul de plastic de peste drum. Sau să-l momim în atelier, să-l dezbrăcăm și să-i dăm drumul în fundul gol pe stradă. Cu timpul ne-am pierdut interesul, e doar un biet nebun care trăiește în lumea lui. Trist e că e convins că o împarte cu mine și cu alții. E posibil să fim și noi nebuni, dar măcar suntem nedovediți.
